Category : Uncategorized

Din alte vremuri, mai zvâcnesc așa, dintr-o dată, niște vagi urme pe papile.
În prag de sărbători, iarna, în post, se puneau la ceaun găluște. Nu orice găluște – e drept, în multe zone la sarmale li se zice găluște. Da’ nu-i despre sarmale. E despre găluște cu perje uscate. Și dacă prunele uscate erau lăsate nițel și la afumătoare… cu atât mai bine!

Cam ce-s găluștele astea și cum se fac? Pe scurt, cartofii fierți se iau la frământat cu ceva condimente, după gust, cu ou și cu făină, așa… cât de-un aluat. Se învelesc prunele în aluatul ăsta, cu răspundere. Se fac mari, sănătoase, nu mici, sfrijite cât pruna ca să le alergi cu lingura prin blid. Apoi se dau la clocot într-o zeamă de legume. Și gata.

Acum sigur, nu toți țineau post, mai ales în zilele de mers la pădure, bărbații când se întorceau nu mâncau zeamă cu cartofi și perje uscate. Nu. Se trezeau dimineața și tăiau o orătanie din bătătură. Femeile nu tăiau găini în post, să nu facă păcate, dar se ocupau mai departe de gătit. Și ciulama de pasăre și găluște. Dar la găluștele astea se mai punea și brânză rasă. Și nu mai erau fierte, erau rumenite în untură, la tigaie. Pe plită, la foc mic.

Astea două’s de pus stomacul la cale pentru alergat o zi întreagă. Sigur că nu sunt ca cele de atunci. Că nu sunt nici cu foc pe plită nici cu untură. În loc de zeamă de legume am făcut o supă de dovleac, peste care am pus și niște bucăți de slană uscată nițel la tigaie. Semințele de fenicul au luat locul celor de mărar. Iar ardeiul… apăi eu le-am dat iuțeală!

Mai e o rețetă de găluște cu prune. Bune și la desert găluștele astea. Le mai zice și gomboți. După ce-s fierte, sunt rumenite nițel la cuptor, apoi cernute cu zahăr pudră. Și sunt aromate de la scorțișoară. Dar pe asta am sărit-o acum din schemă că aveam de alergat la alte treburi. Rețeta exactă de gomboți o găsiți la Radu Anton Roman în cartea „Bucate, vinuri și obiceiuri românești“.

În aste vremuri… e altfel. Mai pe repede înainte. Ca tot omul prins cu treburi în timpul săptămânii, am alergat în vichend la cumpărături. Sigur, mă așteptam să fie înghesuială. Sigur, mă așteptam să pierd o grămadă de timp. Sigur, am fost un cretin să mă duc într-un hypermarket. Primul lucru enervant – muzica. Variațiuni cu jingle bells, împodobește mamă bradul și wham – last christmas i gave you my heart… Al doilea lucru enervant: porc, porc, porc, porc… ceafă, cotlet, fleică, pulpă, ceafă, cotlet, fleică, pulpă… cu mici scăpări – mai juma’ de cap, mai niște „adidași“. Într-un final găsesc vită. La caserolă, în vitrina frigorifică, gata tranșată sau tocată. Nu chiar ce îmi doream. Așa că nu, nu am cumpărat.

Dar m-a oprit pe loc vocea unei tanti de la galantarul cu carne care ducea muncă de lămurire cu o cumpărătoare. “Avem tot ce vreți de porc, doamnă! Toate sunt proaspete!“.
Mă așez cuminte la coadă și când îmi vine rândul dau să întreb, că poate n-am văzut eu… “Nu vă supărați, știți, cumva, vită aveți?!?… “ “Nu domnule, vita nu se vinde acum. Până și la salata de beuf, lumea pune curcan, să fie mai sănătoasă!” – mda, de aia trântesc toți tone de maioneză – gândesc în timp ce duduia continua – “… vine Crăciunul… Lumea cumpără doar porc. Avem tot ce vreți de la porc…“ Și mă trezesc dintr-o dată întrebând: “Creier de porc aveți?“ – a început să se uite urât, eu insist: „Inimă de porc?!?“ “Domne, aicia vindem doar carne…“
Am plecat.

Rezolvat problema pentru canini a doua zi la o măcelărie în piață.
Cu tot cu “împodobește bradul” și cu “Last Christmas I gave you my heart”. This year, to save me from tears, I’ll cook it special. Say NO to onion!

Tot pe la început de săptămână am dat peste un articol pe net, din 2013 dar republicat și în 2015, pe un blog… despre lucruri pe care să NU le faci de Crăciun. Să nu gătești – pentru că pierzi o grămadă de vreme, mai bine comanzi o pizza… să nu mai chemi prieteni pe la tine – pentru că o să ai de spălat o grămadă de vase în urmă, asta după ce te-ai trudit să gătești atâta… să nu te duci în vizite – pentru că cine știe peste ce mâncăruri proaste dai, mai bine, ca să nu te duci, pretinzi că ți-ai rupt piciorul, sau chiar ți-l rupi…

Hey, wait a minute… eu chiar am o placă de metal și cinci șuruburi în picior…

Dar totuși, cum ar fi?!? Un Crăciun altfel?… mai bine comand o pizza când ajung acasă, târziu, eventual iau și un cozonac de la shopandgo-ul de la colțul blocului, clar tre’ să fie la ofertă cu ceva vin. Prost, dar la ofertă. Pentru că, mai apoi, cuminți, pe canapea, vom aveam mai mult timp “împreună“. De stat în fața tv-ului, butonând telefoanele sau tabletele. De schimbat două – trei vorbe despre load-ul mult prea mare de taskuri de la job, despre facturi care nu ți-au fost achitate, despre facturi pe care și tu întârzii să le achiți, de ăia buni, de ăia mai puțini buni, de uite ce-a mai postat cutare sau cutare. De amintit că mai aveam un proiect de terminat sau un raport de făcut, un email de trimis. Vom scoate laptopurile și ne vom focusa fiecare în ale noastre taskuri si proiecte. Și articole de dezvoltare profesională și personală. Din când în când, mai facem o pauză să terminăm un nivel la un joc pe mobil. De ce să pierdem timpul trebăluind la bucătărie, fără tablete, laptopuri, tv, cărți, canapea, păturică moale?!?… când uite câte altele am rezolvat… împreună. În plus… și oboseala…
Și fără prieteni, clar! Ce dacă pe unii nu i-am mai văzut de aproape un an, chiar doi sau trei… oricum vorbim cu ei aproape zilnic pe messenger și știm ce au făcut de pe facebook. De rude nici atât. Clar, nu ne vom mișca din casă, ne vom odihni în mini-vacanță. Mai bine luăm telefonul, deschidem o aplicație și mai comandăm o pizza sau ceva. Ca la birou. Doar că acum stăm pe canapea împreună.
„Ai făcut tu asta pentru noi? Ai făcut?” – ne va întrerupe poate o reclamă la tv sau pe youtube-ul uitat într-un tab deschis… Vom zâmbi și vom servi o felie de cozonac. Și un pahar de vin. Și vom adormi.
Cum ar fi?!? Altfel!

Și nu, mai încolo, dacă o să am copii, nu o să mă întreb de ce mănâncă doar fastfood. De ce să mă întreb asta?!? Că nu ne vor deranja, vor fi cuminți – își vor comanda singuri ceva rapid, se vor afunda și ei în canapea, cu jocurile lor pe vreo tabletă sau ceva. Nu vor alerga prin living ca să spargă lucruri. Nicicum pe afară, să bată mingea pe maidan, să răcească sau să-și rupă vreun picior.
Oricum, nici de găluște cu prune nu vor ști, sau de gustul laptelui fiert pe plită în ceaunul din care a fost răsturnată mămăliga, sau de un rasol cu hrean, sau de răcituri de gâscă, sau de plăcinte și colaci la cuptor. Nici măcar de porc, porc, porc și iar porc, ca acum. Hypermarketul va fi mereu în vreo aplicație. La fel și bucătăria. Cu de toate… din aplicație direct la ușă. Acum avem alte priorități, alte tradiții dăm mai departe.

Dar acum e încă altfel, fără aplicație, direct la măcelăria din piață. Cu toată forfota dintre tarabe, cu stat la cozi, cu înghesuială… tot mi se are că e un farmec aparte când vezi produsele în față și îți sucești planurile pe moment. Aveam în gând un rasol de vită și până la urmă… nu m-a lăsat inima.

O parte din inimă, crudă. I-am dat doar sare, iuțeală și ceva ierburi. Lăsată la odihnit peste noapte, la rece, și mâncată așa, cu hrean și niște praz. O altă parte, la fel, cu sare ierburi și iuțeală, dar pe grill – că jar n-a fost acum de unde. Dar cu dovleac, mere și gutui făcute la cuptorul de la aragaz. Așa, de pus pe lângă. Și din ce-a mai rămas… o tocană mică, alături de alte inimioare de pasăre.

Și că tot ziceam de forfota de la măcelăria din piață – la aceeași cantitate de carne, dar de porc, un nene a plătit aproape dublu față de cât am dat pe o inimă… de vită.

Așa, ca de ajun… un articol lung cât o zi de post. De fapt mai multe zile. La rând… cât să termin și de scris, și de gătit, dincolo de alergăturile cotidiene. Nu, nu e despre a păstra cu sfințenie rețete și obiceiuri vechi, dar e despre obiceiuri.

Așa, ca de ajun…

De urat, am mai ura,
Da’ nu suntem de ici, de colea…
Suntem de la Buza Veche,
Unde mâța streche,
Și motanul arză-l focul
Mi-a rupt cojocul
Și-am rămas întru-un ilic,
De mă ia Zgaibea de frig!

Gata. Să mai și mâncăm. Altfel.
Sărbători… cu inimă!

Bresson, Franck, Wagner, Horoabe. Fotografie, muzică clasică, munte… care-i legătura?!?
Fractura.

După cum urmează:

“Gata, am terminat de cusut, poți să-l trezești.“
Dau să mă ridic silabisind un “Sunt treaz…“
“Uite-l că mișcă! Stai acolo, pe spate, nu te ridica, o să te doară capul de la anestezie dacă te ridici. Vin la tine mai târziu, să văd cum ești, să termin aici – mai am două operații“ – era vocea chirurgului.
Eu nimic, eram în plin proces de ridicare, cu încetinitorul – e drept, să văd ce au făcut la picior… mâna anestezistului, pusă ferm pe umărul meu, m-a lipit de masa de operație. Am mai auzit doar un “Pune-i oxigen!” “Hai, înapoi la nani!“.

A durat o secundă – așa mi s-a părut. Eram iar treaz la intrare în post-operator.
Am văzut patru paturi înșirate riguros, matematic, de-a lungul unui perete alb cu multe prize, aparate și tot felul de tuburi și furtunașe. Primul pat era liber, al doilea ocupat. Celelalte două… libere. Ridicat de pe targă și campat pe al treilea.

“Îi mai punem oxigen?!?…“ – a întrebat brancardierul.
“S-a trezit deja, e conștient?“

“Da“ – răspund eu.

“S-a trezit de cum au scos acul din el… N-are astâmpăr ăsta!“
“Să nu te ridici, măcar o oră. O să te doară capul, așa-i după anestezie. Încearcă să dormi…“ mă ținti la pat privirea asistentei.

“Mi-e sete…“ – am bâguit eu.
“Fără lichide, încă nu ai voie, îți pun acum perfuzii…“
“Vreau să mănânc ceva… lichid…“ – insist eu.
“Tot perfuzii…“ – de data asta cu o urmă de zâmbet. Cald ca o supă.
M-am conformat la orizontală și am primit în braț lichidul sățios… fără zâmbet.

Nu aveam stare, încercam să adorm și să-mi iau gândul de la picior. Nu mă durea. Doar voiam să mă ridic.
Aproape reușisem să adorm… “Ți-ai lăsat lucrurile în celălalt salon!“ – era o altă asistentă. Un ton dojenitor și o mână întinsă cu rucsăcelul meu… “Știți… nu aveam cum să-l iau în sala de operații…“ “Da, da – tot noi să avem grijă de voi…“ S-a îndulcit cu o bancnotă.

N-am mai reușit să adorm. Stăteam întins pe spate, nu aveam voie să mă ridic… Mă uitam fascinat, cumva pierdut, la perfuzii. Am luat telefonul și le-am făcut poze. (mă întreb și acum dacă aveam voie cu telefon și micul calabalâc în post-operator… dar din moment ce mi-au fost aduse…)

Am întors la un moment dat privirea spre vecina de la patul doi. Se uita la fel, pierdut, în sus, spre pungile cu perfuzii agățate de un stativ…
S-a deschis iar ușa. Alt pacient. O bătrânică. Patul patru. I-au pus oxigen. După zece minute dormea. Dus. Puțin spus că dormea dus. Sforăia în stânga mea. Simt o privire din dreapta – doamna de la patul doi. Întorc capul disculpator, cu o mimică de „it’s not me!…“

N-a apucat să-mi răspundă din priviri. S-a deschis iar ușa. Alt pacient – plasat pe primul pat. Zece minute oxigen, după care somn. Dus. La fel, sforăia.
Acum era stereo.

Doamna C. și Wagner.

De data asta, doamna de la patul doi întoarce capul spre mine cu aceeași privire de „it’s not me!…“. Zâmbesc înțelegător.
A încercat să zâmbească, apoi, vădit stingherită, spune șoptind, aproape doar pentru ea… “La ora asta trebuia să ascult Valkyria la radio… și uite de ce am parte…“

“Valkyria, Wagner… radio… în România… nu poate fi decât Radio România Cultural…“ răspund eu, la fel, șoptind, ca pentru mine. A întors iar privirea, cu ochi mari, mirați dar bucuroși. A fost o punte.

Am început să vorbim de Wagner… mă copleșea. Mă copleșea cu atâta muzicalitate. Am aflat mai apoi că a fost profesoară la Conservator…

papucii doamnei C. zâmbitori cu două picături de sânge.

Doamna C. și Horoabe

Apoi a schimbat subiectul, m-a întrebat cum am reușit bimaleolara de la picior. I-am spus, pe scurt… Padina, călcat strâmb pe iarbă…
“Padina?!? Am fost acolo când eram tânără! Am fost în Cheile Horoabei, ai ajuns cumva și pe acolo? E tare frumos!“ – am rămas pentru câteva secunde mut… “Știți, Horoabe… eu… locul acela… pentru mine… e un loc aparte…“ – eram cumva blocat, și nu de la anestezie. Cam care sunt șansele?!? Să vorbești cu vecina de pat, la post-operator de Wagner și Valea Horoabei?!?

I-am spus apoi cum vineri seara mi-am fracturat piciorul la Padina Fest, la un concert, pe iarbă, aproape în fața scenei, cum am crezut că e doar o luxație, și cum sâmbătă am urcat pe Horoabe, și cum duminică m-am învrednicit să vin la spital… și iată-ne la post-operator. I-am arătat apoi pozele de pe Horoabe pe care le-am făcut cu telefonul.

Doamna C. și fotografia.

Apoi mi-a spus: “Văd că îți place fotografia… Te-am văzut și când ai fotografiat cu telefonul perfuziile… Știi, când eram mai tânără am avut ocazia să cunosc un fotograf străin, nu știu dacă ai auzit de el, ești tânăr… când ieșim din spital o să-ți arăt niște poze făcute de el în România, demult… cam prin șaptezeci și… și cinci cred, cam așa, nu mai țin minte exact acum – îl cheamă Bresson. Ai auzit de el?“

Am rămas iar mut. Care sunt șansele?!? La post operator, în spital… să vorbim de Bresson. Henri Cartier-Bresson.

După ce am ieșit din spital, după ce ne-am repus pe picioare, ne-am reîntâlnit și mi-a arătat fotografiile. Nu doar de la Bresson, și de la Martine Franck.

Cam așa a fost să se întâmple o legătură în spital între Wagner, Horoabe, Bresson, Franck… și o fractură bimaleonară.

Cam atât. Cuvinte, întâmplări, Wagner și o cană de vin la ceas de seară, noapte, acum când scriu… Dar totuși, acel vin.

Și poze cu fotografii.

Henri Cartier-Bresson:

Martine Frank:

și pe spatele fotografiilor era și partea de ©…

Un soi de PS: și da, am pus un soi de ©… pentru poze la fotografii. Și le-am făcut intenționat din unghi, nu mi-a păsat de lumină și de zone arse… E doar despre povestea întâmplării din… spital și de peste timp. Nu are rost… Nu le luați, nu le decupați… chestii d’astea, mărunte… știți… nu e chiar ok, eu am scris o parte dintr-o întâmplare de prietenie aici… E și o scrisoare de la Bresson către doamna C. Semnată de el și de soția lui. Prietenia avea parfum de hârtie și cerneală înainte de e-mail-uri, sms-uri și emoticon-uri pe messenger…

Să mai zică cineva că viața în post-operator nu are farmec!

Atât.

Henri Cartier-Bresson, Martine Franck și Richard Wagner.

Atât. Mulțumesc.