Hei, ce faceți?!?
De fapt… știu. Vă gândiți la voi…
În rest e bine.
Nu, nu e vorba despre doar ce s-a întâmplat acum. E vorba despre noi. Pur și simplu, despre noi, în general.
Nu, nu e despre religie. Nu, nu e despre politic. E despre mine. Un om simplu. E despre opțiuni. E despre sentimentul de vină.
E despre tine. Tot un om simplu.
Nu. Nu sunt o un om demn de ascultat. Am fugit. Am fost un om laș. Am încercat să fiu jurnalist. Și mi s-a spus: “Dacă nu scrii cum îți spunem, o să mori de foame“. Și am fugit de tagma asta. Nu, nu sunt un bun cetățean. Nu sunt pentru că nu m-am implicat mai mult. Pentru că am fugit iar de o tagmă. Pentru că cei implicați până acum în politic au corupt ideea de democrație și au acaparat doar întru interesul lor votul, vocea, voința, dorința, speranța oamenilor normali. Pentru că am încercat să mă implic politic și au spus: “Dacă nu faci ca noi, nu ai ce căuta aici“. Și am fugit de acolo.
Am vrut să ies în stradă să strig: “Corupția ucide!“. Dar, ca în pildă, cine e curat să dea primul cu piatra. Eu am dat șpagă. De două ori. Prima oară când soția a fost operată. A doua oară când am fost eu operat la picior. Am dat șpagă. Atât, de două ori. Dar am dat. În rest, am luat doar două amenzi de circulație – 69 și 71 km/oră… și le-am plătit – deși era ușor să dau o șpagă mică… Dar am dat două șpăgi / atenții, la două operații. Nu, nu vreau să dau în doctori. Dau într-o stare. Am pus umărul la o stare. O stare de șpagă. Creată de sistem. Sistem politic. Și susținută de mine, ca individ. În rest, sunt un om normal, simplu, supus. Lucrez și îmi plătesc taxele la stat.
În aceeași seară, printr-o întâmplare, nu am ajuns acolo, la Colectiv. Am ajuns în altă parte, cu prieteni, și am început un soi de playlist #piesederezistenta cu… “It’s probably me“
Da, e despre sentimentul de vină. Că sunt eu… Că nu am făcut mai mult…
Normal, firesc, la subiect și direct, spontan, cei de la Taxi au venit cu: “hei, ce faceți?!?… Și băieții cântă foarte, foarte tare… pentru că doar așa se aude mai încet răul de pe pământ.”
Și răul e pe pământ…
Mergeam mult pe munte. Acolo, la cabană, printre multe cântece folk și altele rock – sunt roacker de fel, așa că puteți să spuneți direct că-s satanist, ca să fiu mai ușor de stigmatizat – am auzit un cântec, o strofă mai jos:
„Nu, nu se poate.
Cunună de spini, bătut în cuie, nu se poate, nu.
Eu, eu Baraba.
Ar fi trebuit să mor în locul Lui.”
Nu sunt un practicant creștin ortodox, deși merg la biserică din când în când. În ultima vreme mai mult din când în GÂND, doar în gând. Nu sunt… nu pentru că nu cred în valori. Nu sunt pentru că sacerdotul m-a dezamăgit. Nu mă refer la cazuri izolate, sunt preoți cu har care își împlinesc chemarea – din păcate din ce în ce mai puțini, mă refer însă la sacerdotul preafericit în haine albe, conducător de instituții și la preoții care neagă prin comportamentul lor harul și menirea credinței. Care transformă religia într-o formă de manipulare, într-o afacere, într-un bișniț dezgustător, culmea, pe banii noștrii.
Și… hei, ce fac?!?
Despre asta e vorba. Despre un sentiment de vină. Individuală.
Și poate… Hei, ce facem?!? O vină colectivă.
Nu. Nu e vorba doar despre un caz. Acest caz colectiv.
E vorba despre ce facem în general. Despre noi. Dacă suntem în stare să mai ținem în brațe pe cineva căruia i-am greșit. Dacă mai suntem în stare să dăm un telefon celor cărora le-am greșit. Dacă mai suntem în stare să ne privim în ochi pe noi, pentru că ne tot greșim, nouă înșine, în mod repetat. Dacă suntem în stare să ne iertăm. Dacă ne trezim și vedem că nu mai trebuie să mai fugim. Și să ne înfruntăm mai întâi pe noi. Cu temerile noastre – avem copii, avem credite, avem o slujbă, avem taxe, avem… Avem drepturi și trebuie să luptăm pentru drepturile noastre. Deci, ce facem?
Noi. Ce facem?