Journal

Cândva, demult… mă jucam în culori. Mă jucam. Ca orice copil. Am regăsit niște culori vechi, uitate într-un dulap. Și la fel și joaca în culori, uitată și ea, în alte… foldere, era să spun.

Am reluat joaca, doar că n-am găsit și un bloc de desen, așa că am luat o foaie albă, un a4. Am și uitat că e altfel, diferit, de la foaia pentru desen, la hartia de scris… Și aici – frumusețea: contează și materialul pe care pui o culoare. Pe un a4… umezeala își face de capul ei, altfel decât intenționai. Și frumusețea e că la desen nu poți să dai undo ca în photoshop. Nu îți place consecința unei ezitări… încerci să dai cu altă vopsea peste. În photoshop e mai ușor. Dai un undo, pui un alt layer peste… Dar că pe o coală albă, pe care dai cu o culoare… îți rămâne doar să acoperi cu… altă culoare. Și te trezești că devine cam încărcat acolo, de alb, de albastru, iar de alb, iar de albastru. Și devine și prea ud de atâta încercat să acoperi repede, ca un copil, greșeala… Și foaia subțire începe să cedeze… Și toate par că nu te ascultă nicicum în grabă. Hmm… Las’ așa, îți zici că iese atipic, altfel. Și apoi… e doar o joacă, chiar dacă culorile s-au scurs în alte forme, alți demoni au ros din hârtie. Și aproape că începe să-ți placă ideea asta. Îți zici: e altfel, și gata!. Și te grăbești să-i dai de capăt. Dincolo de umbre greșite din intensitatea de culoare, deși tu ai dat cu pensula invers, de la încărcat la descărcat… nu contează asta. Îți zici iar: e altfel, e cum vreau. Ca să îl bifezi făcut. Și devine, în tot ce-ți construiești argumentat, în mintea ta, cumva, chiar real și bine. Și începi să crezi că așa trebuia să fie, că așa ai vrut de fapt, de la început. Doar că e un alt blue print pe care ți-l setezi. Deși e altfel față de cum l-ai văzut, imaginat, la început – desenul. Și îți tot spui: e bine așa. Fake it ’til you believe it. Fără să-i înțelegi… ritmul.

Sigur, poți să o iei iar de la capăt, dacă ai greșit când ai dat cu pensula. De la capăt, până când reușești să așterni acolo ce ai vrut. Try it ’til you make it. Însă așa rămân ciorne, schițe, încercări… în urmă. Multe. Și mult timp scurs pentru acest do it ’til you make it. Iar timpul… are și el ritmul lui.

Altfel, în viața de zi cu zi… Nu-i loc de undo, de ctrl+z (command+z), de alte layere peste… și nici de fake it ’til you make it, și nici de multe try it ’til you make it ca să iasă așa cum ți-ai imaginat la început de drum. De zi cu zi, nu mai ești doar tu cu o coală albă pe care te joci, doar tu. Și când greșești, chiar dacă dai peste cu altceva ca să acoperi, rămân în urmă… urme, nu poți să păcălești, să bagi sub preș, sub mult albastru. Ies la iveală. Nu ai nici tot timpul din lume să o tot iei iar de la capăt, de fiecare dată când greșești.

Pe hârtia pe care pui forme… o idee se transformă în timp ce desenezi. De la prima urmă de culoare așternută pe coală. Acolo capătă alte înfățișări… În timp ce desenai, un cântec din fundal ți-a purtat ideea în alte feluri, un mesaj la care ai răspuns a uscat altfel foaia de hârtie și gândurile tale au văzut înțelepciuni insomniace, dar cu aripi – în locul altor forme. Iar lumina flăcării de la aragazul pornit să dea căldură-n vreme de iarnă… ți-a zis că-i soare de vară. Și vezi alte sensuri pe care… ți le asumi și le înțelegi așa cum vin, le desenezi și așa le duci mai departe. Diferit față de ce ți-ai desenat la început pe retină. Doar cu un alt înțeles, o altă formă, în transformarea așternută pe hârtie, până la final, în ritmul ei.

Și atunci, ce rămâne desenat pe foaia albă? Desene păcălite – e bine și așa, desene refăcute – va fi (fost) bine cândva, desene… în transformarea lor, firească.

PS: Desenul albastru început în joacă… se transformă și el. Am crezut că l-am greșit și am dat cu mult albastru peste ca să acopăr. Apoi, ca un copil, m-am supărat și am început să fac alte schițe… Apoi, l-am văzut cum se desenează el… în a lui transformare. Sigur, rămân pe el multe urme, cicatrici din transformare… și mai trece timp de lucru cu el.

Din alte vremuri, mai zvâcnesc așa, dintr-o dată, niște vagi urme pe papile.
În prag de sărbători, iarna, în post, se puneau la ceaun găluște. Nu orice găluște – e drept, în multe zone la sarmale li se zice găluște. Da’ nu-i despre sarmale. E despre găluște cu perje uscate. Și dacă prunele uscate erau lăsate nițel și la afumătoare… cu atât mai bine!

Cam ce-s găluștele astea și cum se fac? Pe scurt, cartofii fierți se iau la frământat cu ceva condimente, după gust, cu ou și cu făină, așa… cât de-un aluat. Se învelesc prunele în aluatul ăsta, cu răspundere. Se fac mari, sănătoase, nu mici, sfrijite cât pruna ca să le alergi cu lingura prin blid. Apoi se dau la clocot într-o zeamă de legume. Și gata.

Acum sigur, nu toți țineau post, mai ales în zilele de mers la pădure, bărbații când se întorceau nu mâncau zeamă cu cartofi și perje uscate. Nu. Se trezeau dimineața și tăiau o orătanie din bătătură. Femeile nu tăiau găini în post, să nu facă păcate, dar se ocupau mai departe de gătit. Și ciulama de pasăre și găluște. Dar la găluștele astea se mai punea și brânză rasă. Și nu mai erau fierte, erau rumenite în untură, la tigaie. Pe plită, la foc mic.

Astea două’s de pus stomacul la cale pentru alergat o zi întreagă. Sigur că nu sunt ca cele de atunci. Că nu sunt nici cu foc pe plită nici cu untură. În loc de zeamă de legume am făcut o supă de dovleac, peste care am pus și niște bucăți de slană uscată nițel la tigaie. Semințele de fenicul au luat locul celor de mărar. Iar ardeiul… apăi eu le-am dat iuțeală!

Mai e o rețetă de găluște cu prune. Bune și la desert găluștele astea. Le mai zice și gomboți. După ce-s fierte, sunt rumenite nițel la cuptor, apoi cernute cu zahăr pudră. Și sunt aromate de la scorțișoară. Dar pe asta am sărit-o acum din schemă că aveam de alergat la alte treburi. Rețeta exactă de gomboți o găsiți la Radu Anton Roman în cartea „Bucate, vinuri și obiceiuri românești“.

În aste vremuri… e altfel. Mai pe repede înainte. Ca tot omul prins cu treburi în timpul săptămânii, am alergat în vichend la cumpărături. Sigur, mă așteptam să fie înghesuială. Sigur, mă așteptam să pierd o grămadă de timp. Sigur, am fost un cretin să mă duc într-un hypermarket. Primul lucru enervant – muzica. Variațiuni cu jingle bells, împodobește mamă bradul și wham – last christmas i gave you my heart… Al doilea lucru enervant: porc, porc, porc, porc… ceafă, cotlet, fleică, pulpă, ceafă, cotlet, fleică, pulpă… cu mici scăpări – mai juma’ de cap, mai niște „adidași“. Într-un final găsesc vită. La caserolă, în vitrina frigorifică, gata tranșată sau tocată. Nu chiar ce îmi doream. Așa că nu, nu am cumpărat.

Dar m-a oprit pe loc vocea unei tanti de la galantarul cu carne care ducea muncă de lămurire cu o cumpărătoare. “Avem tot ce vreți de porc, doamnă! Toate sunt proaspete!“.
Mă așez cuminte la coadă și când îmi vine rândul dau să întreb, că poate n-am văzut eu… “Nu vă supărați, știți, cumva, vită aveți?!?… “ “Nu domnule, vita nu se vinde acum. Până și la salata de beuf, lumea pune curcan, să fie mai sănătoasă!” – mda, de aia trântesc toți tone de maioneză – gândesc în timp ce duduia continua – “… vine Crăciunul… Lumea cumpără doar porc. Avem tot ce vreți de la porc…“ Și mă trezesc dintr-o dată întrebând: “Creier de porc aveți?“ – a început să se uite urât, eu insist: „Inimă de porc?!?“ “Domne, aicia vindem doar carne…“
Am plecat.

Rezolvat problema pentru canini a doua zi la o măcelărie în piață.
Cu tot cu “împodobește bradul” și cu “Last Christmas I gave you my heart”. This year, to save me from tears, I’ll cook it special. Say NO to onion!

Tot pe la început de săptămână am dat peste un articol pe net, din 2013 dar republicat și în 2015, pe un blog… despre lucruri pe care să NU le faci de Crăciun. Să nu gătești – pentru că pierzi o grămadă de vreme, mai bine comanzi o pizza… să nu mai chemi prieteni pe la tine – pentru că o să ai de spălat o grămadă de vase în urmă, asta după ce te-ai trudit să gătești atâta… să nu te duci în vizite – pentru că cine știe peste ce mâncăruri proaste dai, mai bine, ca să nu te duci, pretinzi că ți-ai rupt piciorul, sau chiar ți-l rupi…

Hey, wait a minute… eu chiar am o placă de metal și cinci șuruburi în picior…

Dar totuși, cum ar fi?!? Un Crăciun altfel?… mai bine comand o pizza când ajung acasă, târziu, eventual iau și un cozonac de la shopandgo-ul de la colțul blocului, clar tre’ să fie la ofertă cu ceva vin. Prost, dar la ofertă. Pentru că, mai apoi, cuminți, pe canapea, vom aveam mai mult timp “împreună“. De stat în fața tv-ului, butonând telefoanele sau tabletele. De schimbat două – trei vorbe despre load-ul mult prea mare de taskuri de la job, despre facturi care nu ți-au fost achitate, despre facturi pe care și tu întârzii să le achiți, de ăia buni, de ăia mai puțini buni, de uite ce-a mai postat cutare sau cutare. De amintit că mai aveam un proiect de terminat sau un raport de făcut, un email de trimis. Vom scoate laptopurile și ne vom focusa fiecare în ale noastre taskuri si proiecte. Și articole de dezvoltare profesională și personală. Din când în când, mai facem o pauză să terminăm un nivel la un joc pe mobil. De ce să pierdem timpul trebăluind la bucătărie, fără tablete, laptopuri, tv, cărți, canapea, păturică moale?!?… când uite câte altele am rezolvat… împreună. În plus… și oboseala…
Și fără prieteni, clar! Ce dacă pe unii nu i-am mai văzut de aproape un an, chiar doi sau trei… oricum vorbim cu ei aproape zilnic pe messenger și știm ce au făcut de pe facebook. De rude nici atât. Clar, nu ne vom mișca din casă, ne vom odihni în mini-vacanță. Mai bine luăm telefonul, deschidem o aplicație și mai comandăm o pizza sau ceva. Ca la birou. Doar că acum stăm pe canapea împreună.
„Ai făcut tu asta pentru noi? Ai făcut?” – ne va întrerupe poate o reclamă la tv sau pe youtube-ul uitat într-un tab deschis… Vom zâmbi și vom servi o felie de cozonac. Și un pahar de vin. Și vom adormi.
Cum ar fi?!? Altfel!

Și nu, mai încolo, dacă o să am copii, nu o să mă întreb de ce mănâncă doar fastfood. De ce să mă întreb asta?!? Că nu ne vor deranja, vor fi cuminți – își vor comanda singuri ceva rapid, se vor afunda și ei în canapea, cu jocurile lor pe vreo tabletă sau ceva. Nu vor alerga prin living ca să spargă lucruri. Nicicum pe afară, să bată mingea pe maidan, să răcească sau să-și rupă vreun picior.
Oricum, nici de găluște cu prune nu vor ști, sau de gustul laptelui fiert pe plită în ceaunul din care a fost răsturnată mămăliga, sau de un rasol cu hrean, sau de răcituri de gâscă, sau de plăcinte și colaci la cuptor. Nici măcar de porc, porc, porc și iar porc, ca acum. Hypermarketul va fi mereu în vreo aplicație. La fel și bucătăria. Cu de toate… din aplicație direct la ușă. Acum avem alte priorități, alte tradiții dăm mai departe.

Dar acum e încă altfel, fără aplicație, direct la măcelăria din piață. Cu toată forfota dintre tarabe, cu stat la cozi, cu înghesuială… tot mi se are că e un farmec aparte când vezi produsele în față și îți sucești planurile pe moment. Aveam în gând un rasol de vită și până la urmă… nu m-a lăsat inima.

O parte din inimă, crudă. I-am dat doar sare, iuțeală și ceva ierburi. Lăsată la odihnit peste noapte, la rece, și mâncată așa, cu hrean și niște praz. O altă parte, la fel, cu sare ierburi și iuțeală, dar pe grill – că jar n-a fost acum de unde. Dar cu dovleac, mere și gutui făcute la cuptorul de la aragaz. Așa, de pus pe lângă. Și din ce-a mai rămas… o tocană mică, alături de alte inimioare de pasăre.

Și că tot ziceam de forfota de la măcelăria din piață – la aceeași cantitate de carne, dar de porc, un nene a plătit aproape dublu față de cât am dat pe o inimă… de vită.

Așa, ca de ajun… un articol lung cât o zi de post. De fapt mai multe zile. La rând… cât să termin și de scris, și de gătit, dincolo de alergăturile cotidiene. Nu, nu e despre a păstra cu sfințenie rețete și obiceiuri vechi, dar e despre obiceiuri.

Așa, ca de ajun…

De urat, am mai ura,
Da’ nu suntem de ici, de colea…
Suntem de la Buza Veche,
Unde mâța streche,
Și motanul arză-l focul
Mi-a rupt cojocul
Și-am rămas întru-un ilic,
De mă ia Zgaibea de frig!

Gata. Să mai și mâncăm. Altfel.
Sărbători… cu inimă!

Bresson, Franck, Wagner, Horoabe. Fotografie, muzică clasică, munte… care-i legătura?!?
Fractura.

După cum urmează:

“Gata, am terminat de cusut, poți să-l trezești.“
Dau să mă ridic silabisind un “Sunt treaz…“
“Uite-l că mișcă! Stai acolo, pe spate, nu te ridica, o să te doară capul de la anestezie dacă te ridici. Vin la tine mai târziu, să văd cum ești, să termin aici – mai am două operații“ – era vocea chirurgului.
Eu nimic, eram în plin proces de ridicare, cu încetinitorul – e drept, să văd ce au făcut la picior… mâna anestezistului, pusă ferm pe umărul meu, m-a lipit de masa de operație. Am mai auzit doar un “Pune-i oxigen!” “Hai, înapoi la nani!“.

A durat o secundă – așa mi s-a părut. Eram iar treaz la intrare în post-operator.
Am văzut patru paturi înșirate riguros, matematic, de-a lungul unui perete alb cu multe prize, aparate și tot felul de tuburi și furtunașe. Primul pat era liber, al doilea ocupat. Celelalte două… libere. Ridicat de pe targă și campat pe al treilea.

“Îi mai punem oxigen?!?…“ – a întrebat brancardierul.
“S-a trezit deja, e conștient?“

“Da“ – răspund eu.

“S-a trezit de cum au scos acul din el… N-are astâmpăr ăsta!“
“Să nu te ridici, măcar o oră. O să te doară capul, așa-i după anestezie. Încearcă să dormi…“ mă ținti la pat privirea asistentei.

“Mi-e sete…“ – am bâguit eu.
“Fără lichide, încă nu ai voie, îți pun acum perfuzii…“
“Vreau să mănânc ceva… lichid…“ – insist eu.
“Tot perfuzii…“ – de data asta cu o urmă de zâmbet. Cald ca o supă.
M-am conformat la orizontală și am primit în braț lichidul sățios… fără zâmbet.

Nu aveam stare, încercam să adorm și să-mi iau gândul de la picior. Nu mă durea. Doar voiam să mă ridic.
Aproape reușisem să adorm… “Ți-ai lăsat lucrurile în celălalt salon!“ – era o altă asistentă. Un ton dojenitor și o mână întinsă cu rucsăcelul meu… “Știți… nu aveam cum să-l iau în sala de operații…“ “Da, da – tot noi să avem grijă de voi…“ S-a îndulcit cu o bancnotă.

N-am mai reușit să adorm. Stăteam întins pe spate, nu aveam voie să mă ridic… Mă uitam fascinat, cumva pierdut, la perfuzii. Am luat telefonul și le-am făcut poze. (mă întreb și acum dacă aveam voie cu telefon și micul calabalâc în post-operator… dar din moment ce mi-au fost aduse…)

Am întors la un moment dat privirea spre vecina de la patul doi. Se uita la fel, pierdut, în sus, spre pungile cu perfuzii agățate de un stativ…
S-a deschis iar ușa. Alt pacient. O bătrânică. Patul patru. I-au pus oxigen. După zece minute dormea. Dus. Puțin spus că dormea dus. Sforăia în stânga mea. Simt o privire din dreapta – doamna de la patul doi. Întorc capul disculpator, cu o mimică de „it’s not me!…“

N-a apucat să-mi răspundă din priviri. S-a deschis iar ușa. Alt pacient – plasat pe primul pat. Zece minute oxigen, după care somn. Dus. La fel, sforăia.
Acum era stereo.

Doamna C. și Wagner.

De data asta, doamna de la patul doi întoarce capul spre mine cu aceeași privire de „it’s not me!…“. Zâmbesc înțelegător.
A încercat să zâmbească, apoi, vădit stingherită, spune șoptind, aproape doar pentru ea… “La ora asta trebuia să ascult Valkyria la radio… și uite de ce am parte…“

“Valkyria, Wagner… radio… în România… nu poate fi decât Radio România Cultural…“ răspund eu, la fel, șoptind, ca pentru mine. A întors iar privirea, cu ochi mari, mirați dar bucuroși. A fost o punte.

Am început să vorbim de Wagner… mă copleșea. Mă copleșea cu atâta muzicalitate. Am aflat mai apoi că a fost profesoară la Conservator…

papucii doamnei C. zâmbitori cu două picături de sânge.

Doamna C. și Horoabe

Apoi a schimbat subiectul, m-a întrebat cum am reușit bimaleolara de la picior. I-am spus, pe scurt… Padina, călcat strâmb pe iarbă…
“Padina?!? Am fost acolo când eram tânără! Am fost în Cheile Horoabei, ai ajuns cumva și pe acolo? E tare frumos!“ – am rămas pentru câteva secunde mut… “Știți, Horoabe… eu… locul acela… pentru mine… e un loc aparte…“ – eram cumva blocat, și nu de la anestezie. Cam care sunt șansele?!? Să vorbești cu vecina de pat, la post-operator de Wagner și Valea Horoabei?!?

I-am spus apoi cum vineri seara mi-am fracturat piciorul la Padina Fest, la un concert, pe iarbă, aproape în fața scenei, cum am crezut că e doar o luxație, și cum sâmbătă am urcat pe Horoabe, și cum duminică m-am învrednicit să vin la spital… și iată-ne la post-operator. I-am arătat apoi pozele de pe Horoabe pe care le-am făcut cu telefonul.

Doamna C. și fotografia.

Apoi mi-a spus: “Văd că îți place fotografia… Te-am văzut și când ai fotografiat cu telefonul perfuziile… Știi, când eram mai tânără am avut ocazia să cunosc un fotograf străin, nu știu dacă ai auzit de el, ești tânăr… când ieșim din spital o să-ți arăt niște poze făcute de el în România, demult… cam prin șaptezeci și… și cinci cred, cam așa, nu mai țin minte exact acum – îl cheamă Bresson. Ai auzit de el?“

Am rămas iar mut. Care sunt șansele?!? La post operator, în spital… să vorbim de Bresson. Henri Cartier-Bresson.

După ce am ieșit din spital, după ce ne-am repus pe picioare, ne-am reîntâlnit și mi-a arătat fotografiile. Nu doar de la Bresson, și de la Martine Franck.

Cam așa a fost să se întâmple o legătură în spital între Wagner, Horoabe, Bresson, Franck… și o fractură bimaleonară.

Cam atât. Cuvinte, întâmplări, Wagner și o cană de vin la ceas de seară, noapte, acum când scriu… Dar totuși, acel vin.

Și poze cu fotografii.

Henri Cartier-Bresson:

Martine Frank:

și pe spatele fotografiilor era și partea de ©…

Un soi de PS: și da, am pus un soi de ©… pentru poze la fotografii. Și le-am făcut intenționat din unghi, nu mi-a păsat de lumină și de zone arse… E doar despre povestea întâmplării din… spital și de peste timp. Nu are rost… Nu le luați, nu le decupați… chestii d’astea, mărunte… știți… nu e chiar ok, eu am scris o parte dintr-o întâmplare de prietenie aici… E și o scrisoare de la Bresson către doamna C. Semnată de el și de soția lui. Prietenia avea parfum de hârtie și cerneală înainte de e-mail-uri, sms-uri și emoticon-uri pe messenger…

Să mai zică cineva că viața în post-operator nu are farmec!

Atât.

Henri Cartier-Bresson, Martine Franck și Richard Wagner.

Atât. Mulțumesc.

Hei, ce faceți?!?
De fapt… știu. Vă gândiți la voi…

În rest e bine.

Nu, nu e vorba despre doar ce s-a întâmplat acum. E vorba despre noi. Pur și simplu, despre noi, în general.

Nu, nu e despre religie. Nu, nu e despre politic. E despre mine. Un om simplu. E despre opțiuni. E despre sentimentul de vină.
E despre tine. Tot un om simplu.

Nu. Nu sunt o un om demn de ascultat. Am fugit. Am fost un om laș. Am încercat să fiu jurnalist. Și mi s-a spus: “Dacă nu scrii cum îți spunem, o să mori de foame“. Și am fugit de tagma asta. Nu, nu sunt un bun cetățean. Nu sunt pentru că nu m-am implicat mai mult. Pentru că am fugit iar de o tagmă. Pentru că cei implicați până acum în politic au corupt ideea de democrație și au acaparat doar întru interesul lor votul, vocea, voința, dorința, speranța oamenilor normali. Pentru că am încercat să mă implic politic și au spus: “Dacă nu faci ca noi, nu ai ce căuta aici“. Și am fugit de acolo.

Am vrut să ies în stradă să strig: “Corupția ucide!“. Dar, ca în pildă, cine e curat să dea primul cu piatra. Eu am dat șpagă. De două ori. Prima oară când soția a fost operată. A doua oară când am fost eu operat la picior. Am dat șpagă. Atât, de două ori. Dar am dat. În rest, am luat doar două amenzi de circulație – 69 și 71 km/oră… și le-am plătit – deși era ușor să dau o șpagă mică… Dar am dat două șpăgi / atenții, la două operații. Nu, nu vreau să dau în doctori. Dau într-o stare. Am pus umărul la o stare. O stare de șpagă. Creată de sistem. Sistem politic. Și susținută de mine, ca individ. În rest, sunt un om normal, simplu, supus. Lucrez și îmi plătesc taxele la stat.

În aceeași seară, printr-o întâmplare, nu am ajuns acolo, la Colectiv. Am ajuns în altă parte, cu prieteni, și am început un soi de playlist #piesederezistenta cu… “It’s probably me“

Da, e despre sentimentul de vină. Că sunt eu… Că nu am făcut mai mult…

Normal, firesc, la subiect și direct, spontan, cei de la Taxi au venit cu: “hei, ce faceți?!?… Și băieții cântă foarte, foarte tare… pentru că doar așa se aude mai încet răul de pe pământ.”

Și răul e pe pământ…

Mergeam mult pe munte. Acolo, la cabană, printre multe cântece folk și altele rock – sunt roacker de fel, așa că puteți să spuneți direct că-s satanist, ca să fiu mai ușor de stigmatizat – am auzit un cântec, o strofă mai jos:
„Nu, nu se poate.
Cunună de spini, bătut în cuie, nu se poate, nu.
Eu, eu Baraba.
Ar fi trebuit să mor în locul Lui.”

Nu sunt un practicant creștin ortodox, deși merg la biserică din când în când. În ultima vreme mai mult din când în GÂND, doar în gând. Nu sunt… nu pentru că nu cred în valori. Nu sunt pentru că sacerdotul m-a dezamăgit. Nu mă refer la cazuri izolate, sunt preoți cu har care își împlinesc chemarea – din păcate din ce în ce mai puțini, mă refer însă la sacerdotul preafericit în haine albe, conducător de instituții și la preoții care neagă prin comportamentul lor harul și menirea credinței. Care transformă religia într-o formă de manipulare, într-o afacere, într-un bișniț dezgustător, culmea, pe banii noștrii.

Și… hei, ce fac?!?
Despre asta e vorba. Despre un sentiment de vină. Individuală.
Și poate… Hei, ce facem?!? O vină colectivă.
Nu. Nu e vorba doar despre un caz. Acest caz colectiv.

E vorba despre ce facem în general. Despre noi. Dacă suntem în stare să mai ținem în brațe pe cineva căruia i-am greșit. Dacă mai suntem în stare să dăm un telefon celor cărora le-am greșit. Dacă mai suntem în stare să ne privim în ochi pe noi, pentru că ne tot greșim, nouă înșine, în mod repetat. Dacă suntem în stare să ne iertăm. Dacă ne trezim și vedem că nu mai trebuie să mai fugim. Și să ne înfruntăm mai întâi pe noi. Cu temerile noastre – avem copii, avem credite, avem o slujbă, avem taxe, avem… Avem drepturi și trebuie să luptăm pentru drepturile noastre. Deci, ce facem?

Noi. Ce facem?

A trecut și august, a trecut și septembrie. Oarecum biped. Nu și întreg la minte – partea asta-i blocată rău în altă parte. Un soi provocare continuă. În joacă, din cuvinte, ne facem cap cu niște exerciții pe creier deschis luat la gâdilat ca să găsim răspunsuri. Și în loc de cuvânt înainte – o să las mai spre sfărșit un link către un filmuleț de pe ted.com – lămuritor pentru începutul unui soi de tratat de netratat, doar înşirat şi gâdilat după cum urmează mai departe. Motiv pentru care nu tre’ să fie musai de bine sau de rău și nici nu tre’ să fie musai corect sau coerent. Pentru că nu-i nici rațional, nici emoțional. E chimic. În curs de cercetare.

țopăit într-un picior.

Aproape două luni de țopăit într-un picior. Țopăit în stângul.
Short story: călcat strâmb. La propriu. Aşa, pur şi simplu, călcat într-o parte, de-a dreptul… cu dreptul. Un accident stupid. S-a lăsat cu fractură echivalentă bimaleolară. Operație. Placă de metal şi cinci şuruburi. Da, corect, nu-i mare lucru în comparație cu alte fracturi, mult mai grave decât asta. Am văzut în spital unele urâte rău. Și tot legat de spital, am un regret – întins pe masă n-am văzut ce și cum în timpul operației, eram sub anestezie. Dar mi-ar fi plăcut să fac poze 🙂 Am gasit mai apoi un filmuleț pe youtube – ce nu găsești acolo?!? Dacă ochiul domniilor voastre nu are probleme la imagini cu bormașina în picior – aici e filmulețul cu pricina 😉
Anyway, să revenim – nu e despre fractură în mod direct. Ruptura-i un stimul. Au urmat aproape două luni de luat și dat singur cu creierii de pereți. Pereții casei. Pereți de care m-am tot sprijinit în țopăială. Având pe buze un soi de… “acum mi te cam rupi puțin câte puțin, da’ o să-ți treacă!“.

Cum nu?!? E musai să!

Și în astfel de momente ți se pare normal și firesc să încerci să-ți muți gândurile către alte lucruri şi să mergi mai departe – cam greu într-un picior – dar încerci să le miști… pe alea din creier cel puțin, la ele mă refer. Dacă poți. Hai că poți! Poți pe dracu’!
“Cum vine asta, să nu poți?!? E musai!” Ei bine… nu prea poți. Pentru că te bântuie ceva. Pentru că eşti mult prea prins într-o iubire care nu-ți dă pace, fix în momentele astea, când ai piciorul în șuruburi. Pentru că te urmărește o iubire pe care o ai dar n-o mai ai. Și cu cât te gândeşti mai mult, cu atât te doare mai mult. Și tot încerci să nu te mai gândești. Și îți impui… Și te uiți la filmulețe motivaționale, citești chestii cu “hai că se poate, trece și etapa asta, o să fie bine, gândește pozitiv”… timp în care te macini și te zbați. Și vezi că nu-i deloc bine. Nu merge așa. Pentru că te doare lipsa, te doare pierderea, te doare ruptura, te doare gândul, te doare amintirea, pe scurt – te doare tot. Și simți cum se rup uşor, uşor părți din tine, pe care, la naiba, le iubești! Și tot îți spui că o să fie bine. Doar e simplu, nu?!? Trebuie doar să raționalizezi întregul aspect al problemei și musai să gândești pozitiv în ansamblu… Mda, bine… dar toate bulshit-urile alea motivaționale care te gâdilă rațional (și deși la nivel rațional nu le găsești hibă) nu țin, nu te urnesc din blocajul tău.

“Cum nu?!? Adică, uite, ai aici… o listă mare, cu pro și contra. Ai un SWAT…” – Ai pe dracu’!
“Glumești, nu?!?, ce nu înțelegi, uite graficele ce zic!” – Nu zic nimic, nu au nici o legătură cu iubirea asta. Păi ce încercăm să facem aici, să ne furăm singuri căciula??!
“Păi, da… e spre binele tău…cifrele spun, șansele, trendul…” Păi nu! N-are treabă cu raționalul. Nu ajung nicăieri așa!

Isn’t it ironic?!? Nu, nu, nu!!! Nu, pe dracu’!

E fain să ai prieteni. Prieteni buni. Dar deși sunt prietenii tăi – da, ăia care te-au sunat, te-au vizitat și-au fost aproape cât ai fost “țopăilă într-un picior”, e câte un moment în care îți vine să îi iei la șuturi (ironia e că nu poți – ești într-un picior și n-ai exersat încă faza din karate kid).
“Pauză! Stop! Adică ei te ajută și tu vrei să îi iei la șuturi?!?” – Ei bine, da. Pentru că vor să te ajute, pentru că văd că te bântuie ceva, motiv pentru care le spui de iubirea ta, despre nebunia ta. Despre sentimentele pe care le ai. Și inevitabil, toți spun același lucru: “Nu, nu, nu! Nu trebuie să mai simți nimic! Nici un sentiment legat de acest subiect!” Adică voi îmi spuneți că nu trebuie să iubesc ce iubesc ca să pot să merg mai departe? Isn’t it ironic? Să nu mai simt ceea ce simt?!? “Nu, Nu și Nu! Pentru că îți e nociv! Feelings?!? Not good for you! Ești nebun?!? Cum să te întorci acum?!? Nici să nu te gândești!”. Am avut așa, un sentiment de “the trial” – I was caught showing feelings of an almost human nature. This will not do. :)) Și nici în zona asta de emoții nu pot să empatizez cu o ieșire din blocaj.

Până ce fractura se va vindeca.

Cam aşa e cu perioada asta, într-un picior. Cumva forțat să nu mai iubesc muntele. Pentru că aparent e nociv, pentru că îmi face rău. Ca orice lucru care dă dependență. Pentru că simt nevoia să mă duc la munte chiar și într-un picior. Pentru că mă doare, mai rău decât operația în sine, faptul că nu mai pot ieşi la stâncă să cațăr. Că nu mai pot să fac trasee. Că nu mai urc pe creastă. Că nu mai sunt cu ceea ce iubesc. Pentru că sunt cam într-un picior… Acum, după două luni, sunt iar biped. Parțial. Cel puțin mă mişc prin și din casă, încet, pe două picioare. Pot să mă urc în mașină și să mă pierd pe drumuri ascunse. Dar mai urmează două operații. Apoi iar recuperare. Încă nu pot să urc pe munte. Nu ar fi deloc ok să fac asta acum. Și în același timp nu-mi pot lua mintea de la munte. Și deși ar trebui să mă concentrez pe alte lucruri, sunt blocat cu totul acolo. Și mă bântuie în fiecare zi câte-un gând nebun de bătut cărările.

Treaba de mai sus are legătură cu filmulețul de pe ted.com de care pomeneam la început. Și pe care îl recomand a fi digerat – e aici, poate îl știți deja, dar oricum merită și revăzut. Acolo e vorba de ce se întâmplă, cum și unde în creier în momentul în care iubești. Acea iubire – între două persoane – cu “până când moartea…”. Iar eu, în cele de mai sus, m-am jucat în cuvinte legat de un morman de pietre – pârâta stâncă în această speță prezentată – într-o relație de “până când fractura… nu mai dă dureri de cap”. N-am găsit altă rimă. În prezentarea de pe ted sunt detalii tehnice de la “baza reptiliană a creierului” unde se întâmplă lucruri, la dopamină.
Și e funny cum o fractură devine un stimul, devine dintr-o dată un proces întreg de auto… – digerare, măcinare, distrugere, reinterpretare, reciclare, reașezare, reevaluare, reînvățare, reconfigurare, and so on. Și odată stârnit nu te poți opri, şi ne te poți opune. Pentru că te macină să afli ce se întâmplă dincolo de rațional și emoțional. Ce se întâmplă chimic în creier. De ce devii dependent de ceea ce iubești. Și ce zone sunt influențate. Ce legătură e cu motivația, concentrarea, dorința, cu riscul, cu pofta. Pentru că e o schimbare de perspectivă.

Râdem, glumim, mergem mai departe

Râdem, glumim, dar nu părăsim subiectul și ne documentăm mai departe. Stimulul care m-a făcut să fiu atent și să rumeg mai mult filmulețul de pe Ted.com a fost faptul că s-a pornit de la un studiu. Așa e mintea mea, mai înclinată către cele cercetate, măsurate. Mai palpabile, mai aproape de un “doubting Thomas” ca mine, care nu crede până nu filtrează. Și am stat și am mai căutat subiectul dezvoltat și în alte surse. Și, da, mi-am cam prins urechile în termeni. Și în lucruri noi. Și da, m-a prins subiectul încrengăturilor ăstora din creier. Încă mai caut și mai sap. De ce?!? Pentru că citesc cu alți ochi și ascult cu alte urechi. Pentru că înțeleg altfel. Pentru că nu tot ce-i motivațional se mănâncă :)). Pentru că apa-i apă, nu lacrimă de panda răpus de corn de unicorn. Pentru că nu-mi ajunge doar să văd cifrele dintr-un grafic, vreau să înțeleg și reacțiile din spate care au generat acele date. Pentru că privesc lucrurile altfel.

Râdem, glumim… dar nu părăsim incinta. Nasol moment chestia asta – să nu te poți deplasa. Însă am luat ruptura asta de la picior ca pe un stimul. Nu că n-aş fi ştiut că iubesc muntele. Însă era ca un “dat firesc, intrat într-un normal”. Și mai degrabă nu mai ştiam să îmi pun problema de ce şi cât de mult. Şi nu ştiam cât de adânc în creier s-a dezvoltat şi cum și de ce. Şi ce alte lucruri afectează şi cum şi de ce. Muntele nu pleacă nicăieri. Iar piciorul va fi bine. Mă voi întoarce iar la munte. Unele iubiri nu se vor chimic fracturate, rupte, părăsite, uitate.

Râdem, glumim dar din când în gând sunt binevenite pauzele în incintă, pauze în care să îți dai timp să privești mai atent ce iubești și cum, și cât. Desigur, nu recomand pauze cu fractură.