A trecut și august, a trecut și septembrie. Oarecum biped. Nu și întreg la minte – partea asta-i blocată rău în altă parte. Un soi provocare continuă. În joacă, din cuvinte, ne facem cap cu niște exerciții pe creier deschis luat la gâdilat ca să găsim răspunsuri. Și în loc de cuvânt înainte – o să las mai spre sfărșit un link către un filmuleț de pe ted.com – lămuritor pentru începutul unui soi de tratat de netratat, doar înşirat şi gâdilat după cum urmează mai departe. Motiv pentru care nu tre’ să fie musai de bine sau de rău și nici nu tre’ să fie musai corect sau coerent. Pentru că nu-i nici rațional, nici emoțional. E chimic. În curs de cercetare.
țopăit într-un picior.
Aproape două luni de țopăit într-un picior. Țopăit în stângul.
Short story: călcat strâmb. La propriu. Aşa, pur şi simplu, călcat într-o parte, de-a dreptul… cu dreptul. Un accident stupid. S-a lăsat cu fractură echivalentă bimaleolară. Operație. Placă de metal şi cinci şuruburi. Da, corect, nu-i mare lucru în comparație cu alte fracturi, mult mai grave decât asta. Am văzut în spital unele urâte rău. Și tot legat de spital, am un regret – întins pe masă n-am văzut ce și cum în timpul operației, eram sub anestezie. Dar mi-ar fi plăcut să fac poze 🙂 Am gasit mai apoi un filmuleț pe youtube – ce nu găsești acolo?!? Dacă ochiul domniilor voastre nu are probleme la imagini cu bormașina în picior – aici e filmulețul cu pricina 😉
Anyway, să revenim – nu e despre fractură în mod direct. Ruptura-i un stimul. Au urmat aproape două luni de luat și dat singur cu creierii de pereți. Pereții casei. Pereți de care m-am tot sprijinit în țopăială. Având pe buze un soi de… “acum mi te cam rupi puțin câte puțin, da’ o să-ți treacă!“.
Cum nu?!? E musai să!
Și în astfel de momente ți se pare normal și firesc să încerci să-ți muți gândurile către alte lucruri şi să mergi mai departe – cam greu într-un picior – dar încerci să le miști… pe alea din creier cel puțin, la ele mă refer. Dacă poți. Hai că poți! Poți pe dracu’!
“Cum vine asta, să nu poți?!? E musai!” Ei bine… nu prea poți. Pentru că te bântuie ceva. Pentru că eşti mult prea prins într-o iubire care nu-ți dă pace, fix în momentele astea, când ai piciorul în șuruburi. Pentru că te urmărește o iubire pe care o ai dar n-o mai ai. Și cu cât te gândeşti mai mult, cu atât te doare mai mult. Și tot încerci să nu te mai gândești. Și îți impui… Și te uiți la filmulețe motivaționale, citești chestii cu “hai că se poate, trece și etapa asta, o să fie bine, gândește pozitiv”… timp în care te macini și te zbați. Și vezi că nu-i deloc bine. Nu merge așa. Pentru că te doare lipsa, te doare pierderea, te doare ruptura, te doare gândul, te doare amintirea, pe scurt – te doare tot. Și simți cum se rup uşor, uşor părți din tine, pe care, la naiba, le iubești! Și tot îți spui că o să fie bine. Doar e simplu, nu?!? Trebuie doar să raționalizezi întregul aspect al problemei și musai să gândești pozitiv în ansamblu… Mda, bine… dar toate bulshit-urile alea motivaționale care te gâdilă rațional (și deși la nivel rațional nu le găsești hibă) nu țin, nu te urnesc din blocajul tău.
“Cum nu?!? Adică, uite, ai aici… o listă mare, cu pro și contra. Ai un SWAT…” – Ai pe dracu’!
“Glumești, nu?!?, ce nu înțelegi, uite graficele ce zic!” – Nu zic nimic, nu au nici o legătură cu iubirea asta. Păi ce încercăm să facem aici, să ne furăm singuri căciula??!
“Păi, da… e spre binele tău…cifrele spun, șansele, trendul…” Păi nu! N-are treabă cu raționalul. Nu ajung nicăieri așa!
Isn’t it ironic?!? Nu, nu, nu!!! Nu, pe dracu’!
E fain să ai prieteni. Prieteni buni. Dar deși sunt prietenii tăi – da, ăia care te-au sunat, te-au vizitat și-au fost aproape cât ai fost “țopăilă într-un picior”, e câte un moment în care îți vine să îi iei la șuturi (ironia e că nu poți – ești într-un picior și n-ai exersat încă faza din karate kid).
“Pauză! Stop! Adică ei te ajută și tu vrei să îi iei la șuturi?!?” – Ei bine, da. Pentru că vor să te ajute, pentru că văd că te bântuie ceva, motiv pentru care le spui de iubirea ta, despre nebunia ta. Despre sentimentele pe care le ai. Și inevitabil, toți spun același lucru: “Nu, nu, nu! Nu trebuie să mai simți nimic! Nici un sentiment legat de acest subiect!” Adică voi îmi spuneți că nu trebuie să iubesc ce iubesc ca să pot să merg mai departe? Isn’t it ironic? Să nu mai simt ceea ce simt?!? “Nu, Nu și Nu! Pentru că îți e nociv! Feelings?!? Not good for you! Ești nebun?!? Cum să te întorci acum?!? Nici să nu te gândești!”. Am avut așa, un sentiment de “the trial” – I was caught showing feelings of an almost human nature. This will not do. :)) Și nici în zona asta de emoții nu pot să empatizez cu o ieșire din blocaj.
Până ce fractura se va vindeca.
Cam aşa e cu perioada asta, într-un picior. Cumva forțat să nu mai iubesc muntele. Pentru că aparent e nociv, pentru că îmi face rău. Ca orice lucru care dă dependență. Pentru că simt nevoia să mă duc la munte chiar și într-un picior. Pentru că mă doare, mai rău decât operația în sine, faptul că nu mai pot ieşi la stâncă să cațăr. Că nu mai pot să fac trasee. Că nu mai urc pe creastă. Că nu mai sunt cu ceea ce iubesc. Pentru că sunt cam într-un picior… Acum, după două luni, sunt iar biped. Parțial. Cel puțin mă mişc prin și din casă, încet, pe două picioare. Pot să mă urc în mașină și să mă pierd pe drumuri ascunse. Dar mai urmează două operații. Apoi iar recuperare. Încă nu pot să urc pe munte. Nu ar fi deloc ok să fac asta acum. Și în același timp nu-mi pot lua mintea de la munte. Și deși ar trebui să mă concentrez pe alte lucruri, sunt blocat cu totul acolo. Și mă bântuie în fiecare zi câte-un gând nebun de bătut cărările.
Treaba de mai sus are legătură cu filmulețul de pe ted.com de care pomeneam la început. Și pe care îl recomand a fi digerat – e aici, poate îl știți deja, dar oricum merită și revăzut. Acolo e vorba de ce se întâmplă, cum și unde în creier în momentul în care iubești. Acea iubire – între două persoane – cu “până când moartea…”. Iar eu, în cele de mai sus, m-am jucat în cuvinte legat de un morman de pietre – pârâta stâncă în această speță prezentată – într-o relație de “până când fractura… nu mai dă dureri de cap”. N-am găsit altă rimă. În prezentarea de pe ted sunt detalii tehnice de la “baza reptiliană a creierului” unde se întâmplă lucruri, la dopamină.
Și e funny cum o fractură devine un stimul, devine dintr-o dată un proces întreg de auto… – digerare, măcinare, distrugere, reinterpretare, reciclare, reașezare, reevaluare, reînvățare, reconfigurare, and so on. Și odată stârnit nu te poți opri, şi ne te poți opune. Pentru că te macină să afli ce se întâmplă dincolo de rațional și emoțional. Ce se întâmplă chimic în creier. De ce devii dependent de ceea ce iubești. Și ce zone sunt influențate. Ce legătură e cu motivația, concentrarea, dorința, cu riscul, cu pofta. Pentru că e o schimbare de perspectivă.
Râdem, glumim, mergem mai departe
Râdem, glumim, dar nu părăsim subiectul și ne documentăm mai departe. Stimulul care m-a făcut să fiu atent și să rumeg mai mult filmulețul de pe Ted.com a fost faptul că s-a pornit de la un studiu. Așa e mintea mea, mai înclinată către cele cercetate, măsurate. Mai palpabile, mai aproape de un “doubting Thomas” ca mine, care nu crede până nu filtrează. Și am stat și am mai căutat subiectul dezvoltat și în alte surse. Și, da, mi-am cam prins urechile în termeni. Și în lucruri noi. Și da, m-a prins subiectul încrengăturilor ăstora din creier. Încă mai caut și mai sap. De ce?!? Pentru că citesc cu alți ochi și ascult cu alte urechi. Pentru că înțeleg altfel. Pentru că nu tot ce-i motivațional se mănâncă :)). Pentru că apa-i apă, nu lacrimă de panda răpus de corn de unicorn. Pentru că nu-mi ajunge doar să văd cifrele dintr-un grafic, vreau să înțeleg și reacțiile din spate care au generat acele date. Pentru că privesc lucrurile altfel.
Râdem, glumim… dar nu părăsim incinta. Nasol moment chestia asta – să nu te poți deplasa. Însă am luat ruptura asta de la picior ca pe un stimul. Nu că n-aş fi ştiut că iubesc muntele. Însă era ca un “dat firesc, intrat într-un normal”. Și mai degrabă nu mai ştiam să îmi pun problema de ce şi cât de mult. Şi nu ştiam cât de adânc în creier s-a dezvoltat şi cum și de ce. Şi ce alte lucruri afectează şi cum şi de ce. Muntele nu pleacă nicăieri. Iar piciorul va fi bine. Mă voi întoarce iar la munte. Unele iubiri nu se vor chimic fracturate, rupte, părăsite, uitate.
Râdem, glumim dar din când în gând sunt binevenite pauzele în incintă, pauze în care să îți dai timp să privești mai atent ce iubești și cum, și cât. Desigur, nu recomand pauze cu fractură.
