Bresson, Franck, Wagner, Horoabe. Fotografie, muzică clasică, munte… care-i legătura?!?
Fractura.
După cum urmează:
“Gata, am terminat de cusut, poți să-l trezești.“
Dau să mă ridic silabisind un “Sunt treaz…“
“Uite-l că mișcă! Stai acolo, pe spate, nu te ridica, o să te doară capul de la anestezie dacă te ridici. Vin la tine mai târziu, să văd cum ești, să termin aici – mai am două operații“ – era vocea chirurgului.
Eu nimic, eram în plin proces de ridicare, cu încetinitorul – e drept, să văd ce au făcut la picior… mâna anestezistului, pusă ferm pe umărul meu, m-a lipit de masa de operație. Am mai auzit doar un “Pune-i oxigen!” “Hai, înapoi la nani!“.
A durat o secundă – așa mi s-a părut. Eram iar treaz la intrare în post-operator.
Am văzut patru paturi înșirate riguros, matematic, de-a lungul unui perete alb cu multe prize, aparate și tot felul de tuburi și furtunașe. Primul pat era liber, al doilea ocupat. Celelalte două… libere. Ridicat de pe targă și campat pe al treilea.
“Îi mai punem oxigen?!?…“ – a întrebat brancardierul.
“S-a trezit deja, e conștient?“
“Da“ – răspund eu.
“S-a trezit de cum au scos acul din el… N-are astâmpăr ăsta!“
“Să nu te ridici, măcar o oră. O să te doară capul, așa-i după anestezie. Încearcă să dormi…“ mă ținti la pat privirea asistentei.
“Mi-e sete…“ – am bâguit eu.
“Fără lichide, încă nu ai voie, îți pun acum perfuzii…“
“Vreau să mănânc ceva… lichid…“ – insist eu.
“Tot perfuzii…“ – de data asta cu o urmă de zâmbet. Cald ca o supă.
M-am conformat la orizontală și am primit în braț lichidul sățios… fără zâmbet.
Nu aveam stare, încercam să adorm și să-mi iau gândul de la picior. Nu mă durea. Doar voiam să mă ridic.
Aproape reușisem să adorm… “Ți-ai lăsat lucrurile în celălalt salon!“ – era o altă asistentă. Un ton dojenitor și o mână întinsă cu rucsăcelul meu… “Știți… nu aveam cum să-l iau în sala de operații…“ “Da, da – tot noi să avem grijă de voi…“ S-a îndulcit cu o bancnotă.
N-am mai reușit să adorm. Stăteam întins pe spate, nu aveam voie să mă ridic… Mă uitam fascinat, cumva pierdut, la perfuzii. Am luat telefonul și le-am făcut poze. (mă întreb și acum dacă aveam voie cu telefon și micul calabalâc în post-operator… dar din moment ce mi-au fost aduse…)
Am întors la un moment dat privirea spre vecina de la patul doi. Se uita la fel, pierdut, în sus, spre pungile cu perfuzii agățate de un stativ…
S-a deschis iar ușa. Alt pacient. O bătrânică. Patul patru. I-au pus oxigen. După zece minute dormea. Dus. Puțin spus că dormea dus. Sforăia în stânga mea. Simt o privire din dreapta – doamna de la patul doi. Întorc capul disculpator, cu o mimică de „it’s not me!…“
N-a apucat să-mi răspundă din priviri. S-a deschis iar ușa. Alt pacient – plasat pe primul pat. Zece minute oxigen, după care somn. Dus. La fel, sforăia.
Acum era stereo.
Doamna C. și Wagner.
De data asta, doamna de la patul doi întoarce capul spre mine cu aceeași privire de „it’s not me!…“. Zâmbesc înțelegător.
A încercat să zâmbească, apoi, vădit stingherită, spune șoptind, aproape doar pentru ea… “La ora asta trebuia să ascult Valkyria la radio… și uite de ce am parte…“
“Valkyria, Wagner… radio… în România… nu poate fi decât Radio România Cultural…“ răspund eu, la fel, șoptind, ca pentru mine. A întors iar privirea, cu ochi mari, mirați dar bucuroși. A fost o punte.
Am început să vorbim de Wagner… mă copleșea. Mă copleșea cu atâta muzicalitate. Am aflat mai apoi că a fost profesoară la Conservator…
papucii doamnei C. zâmbitori cu două picături de sânge.
Doamna C. și Horoabe
Apoi a schimbat subiectul, m-a întrebat cum am reușit bimaleolara de la picior. I-am spus, pe scurt… Padina, călcat strâmb pe iarbă…
“Padina?!? Am fost acolo când eram tânără! Am fost în Cheile Horoabei, ai ajuns cumva și pe acolo? E tare frumos!“ – am rămas pentru câteva secunde mut… “Știți, Horoabe… eu… locul acela… pentru mine… e un loc aparte…“ – eram cumva blocat, și nu de la anestezie. Cam care sunt șansele?!? Să vorbești cu vecina de pat, la post-operator de Wagner și Valea Horoabei?!?
I-am spus apoi cum vineri seara mi-am fracturat piciorul la Padina Fest, la un concert, pe iarbă, aproape în fața scenei, cum am crezut că e doar o luxație, și cum sâmbătă am urcat pe Horoabe, și cum duminică m-am învrednicit să vin la spital… și iată-ne la post-operator. I-am arătat apoi pozele de pe Horoabe pe care le-am făcut cu telefonul.
Doamna C. și fotografia.
Apoi mi-a spus: “Văd că îți place fotografia… Te-am văzut și când ai fotografiat cu telefonul perfuziile… Știi, când eram mai tânără am avut ocazia să cunosc un fotograf străin, nu știu dacă ai auzit de el, ești tânăr… când ieșim din spital o să-ți arăt niște poze făcute de el în România, demult… cam prin șaptezeci și… și cinci cred, cam așa, nu mai țin minte exact acum – îl cheamă Bresson. Ai auzit de el?“
Am rămas iar mut. Care sunt șansele?!? La post operator, în spital… să vorbim de Bresson. Henri Cartier-Bresson.
După ce am ieșit din spital, după ce ne-am repus pe picioare, ne-am reîntâlnit și mi-a arătat fotografiile. Nu doar de la Bresson, și de la Martine Franck.
Cam așa a fost să se întâmple o legătură în spital între Wagner, Horoabe, Bresson, Franck… și o fractură bimaleonară.
Cam atât. Cuvinte, întâmplări, Wagner și o cană de vin la ceas de seară, noapte, acum când scriu… Dar totuși, acel vin.
Și poze cu fotografii.
Henri Cartier-Bresson:
Martine Frank:
și pe spatele fotografiilor era și partea de ©…
Un soi de PS: și da, am pus un soi de ©… pentru poze la fotografii. Și le-am făcut intenționat din unghi, nu mi-a păsat de lumină și de zone arse… E doar despre povestea întâmplării din… spital și de peste timp. Nu are rost… Nu le luați, nu le decupați… chestii d’astea, mărunte… știți… nu e chiar ok, eu am scris o parte dintr-o întâmplare de prietenie aici… E și o scrisoare de la Bresson către doamna C. Semnată de el și de soția lui. Prietenia avea parfum de hârtie și cerneală înainte de e-mail-uri, sms-uri și emoticon-uri pe messenger…
Să mai zică cineva că viața în post-operator nu are farmec!
Atât.
Henri Cartier-Bresson, Martine Franck și Richard Wagner.
Atât. Mulțumesc.