A trecut și august, a trecut și septembrie. Oarecum biped. Nu și întreg la minte – partea asta-i blocată rău în altă parte. Un soi provocare continuă. În joacă, din cuvinte, ne facem cap cu niște exerciții pe creier deschis luat la gâdilat ca să găsim răspunsuri. Și în loc de cuvânt înainte – o să las mai spre sfărșit un link către un filmuleț de pe ted.com – lămuritor pentru începutul unui soi de tratat de netratat, doar înşirat şi gâdilat după cum urmează mai departe. Motiv pentru care nu tre’ să fie musai de bine sau de rău și nici nu tre’ să fie musai corect sau coerent. Pentru că nu-i nici rațional, nici emoțional. E chimic. În curs de cercetare.
țopăit într-un picior.
Aproape două luni de țopăit într-un picior. Țopăit în stângul.
Short story: călcat strâmb. La propriu. Aşa, pur şi simplu, călcat într-o parte, de-a dreptul… cu dreptul. Un accident stupid. S-a lăsat cu fractură echivalentă bimaleolară. Operație. Placă de metal şi cinci şuruburi. Da, corect, nu-i mare lucru în comparație cu alte fracturi, mult mai grave decât asta. Am văzut în spital unele urâte rău. Și tot legat de spital, am un regret – întins pe masă n-am văzut ce și cum în timpul operației, eram sub anestezie. Dar mi-ar fi plăcut să fac poze 🙂 Am gasit mai apoi un filmuleț pe youtube – ce nu găsești acolo?!? Dacă ochiul domniilor voastre nu are probleme la imagini cu bormașina în picior – aici e filmulețul cu pricina 😉
Anyway, să revenim – nu e despre fractură în mod direct. Ruptura-i un stimul. Au urmat aproape două luni de luat și dat singur cu creierii de pereți. Pereții casei. Pereți de care m-am tot sprijinit în țopăială. Având pe buze un soi de… “acum mi te cam rupi puțin câte puțin, da’ o să-ți treacă!“.
Cum nu?!? E musai să!
Și în astfel de momente ți se pare normal și firesc să încerci să-ți muți gândurile către alte lucruri şi să mergi mai departe – cam greu într-un picior – dar încerci să le miști… pe alea din creier cel puțin, la ele mă refer. Dacă poți. Hai că poți! Poți pe dracu’!
“Cum vine asta, să nu poți?!? E musai!” Ei bine… nu prea poți. Pentru că te bântuie ceva. Pentru că eşti mult prea prins într-o iubire care nu-ți dă pace, fix în momentele astea, când ai piciorul în șuruburi. Pentru că te urmărește o iubire pe care o ai dar n-o mai ai. Și cu cât te gândeşti mai mult, cu atât te doare mai mult. Și tot încerci să nu te mai gândești. Și îți impui… Și te uiți la filmulețe motivaționale, citești chestii cu “hai că se poate, trece și etapa asta, o să fie bine, gândește pozitiv”… timp în care te macini și te zbați. Și vezi că nu-i deloc bine. Nu merge așa. Pentru că te doare lipsa, te doare pierderea, te doare ruptura, te doare gândul, te doare amintirea, pe scurt – te doare tot. Și simți cum se rup uşor, uşor părți din tine, pe care, la naiba, le iubești! Și tot îți spui că o să fie bine. Doar e simplu, nu?!? Trebuie doar să raționalizezi întregul aspect al problemei și musai să gândești pozitiv în ansamblu… Mda, bine… dar toate bulshit-urile alea motivaționale care te gâdilă rațional (și deși la nivel rațional nu le găsești hibă) nu țin, nu te urnesc din blocajul tău.
“Cum nu?!? Adică, uite, ai aici… o listă mare, cu pro și contra. Ai un SWAT…” – Ai pe dracu’!
“Glumești, nu?!?, ce nu înțelegi, uite graficele ce zic!” – Nu zic nimic, nu au nici o legătură cu iubirea asta. Păi ce încercăm să facem aici, să ne furăm singuri căciula??!
“Păi, da… e spre binele tău…cifrele spun, șansele, trendul…” Păi nu! N-are treabă cu raționalul. Nu ajung nicăieri așa!
Isn’t it ironic?!? Nu, nu, nu!!! Nu, pe dracu’!
E fain să ai prieteni. Prieteni buni. Dar deși sunt prietenii tăi – da, ăia care te-au sunat, te-au vizitat și-au fost aproape cât ai fost “țopăilă într-un picior”, e câte un moment în care îți vine să îi iei la șuturi (ironia e că nu poți – ești într-un picior și n-ai exersat încă faza din karate kid).
“Pauză! Stop! Adică ei te ajută și tu vrei să îi iei la șuturi?!?” – Ei bine, da. Pentru că vor să te ajute, pentru că văd că te bântuie ceva, motiv pentru care le spui de iubirea ta, despre nebunia ta. Despre sentimentele pe care le ai. Și inevitabil, toți spun același lucru: “Nu, nu, nu! Nu trebuie să mai simți nimic! Nici un sentiment legat de acest subiect!” Adică voi îmi spuneți că nu trebuie să iubesc ce iubesc ca să pot să merg mai departe? Isn’t it ironic? Să nu mai simt ceea ce simt?!? “Nu, Nu și Nu! Pentru că îți e nociv! Feelings?!? Not good for you! Ești nebun?!? Cum să te întorci acum?!? Nici să nu te gândești!”. Am avut așa, un sentiment de “the trial” – I was caught showing feelings of an almost human nature. This will not do. :)) Și nici în zona asta de emoții nu pot să empatizez cu o ieșire din blocaj.
Până ce fractura se va vindeca.
Cam aşa e cu perioada asta, într-un picior. Cumva forțat să nu mai iubesc muntele. Pentru că aparent e nociv, pentru că îmi face rău. Ca orice lucru care dă dependență. Pentru că simt nevoia să mă duc la munte chiar și într-un picior. Pentru că mă doare, mai rău decât operația în sine, faptul că nu mai pot ieşi la stâncă să cațăr. Că nu mai pot să fac trasee. Că nu mai urc pe creastă. Că nu mai sunt cu ceea ce iubesc. Pentru că sunt cam într-un picior… Acum, după două luni, sunt iar biped. Parțial. Cel puțin mă mişc prin și din casă, încet, pe două picioare. Pot să mă urc în mașină și să mă pierd pe drumuri ascunse. Dar mai urmează două operații. Apoi iar recuperare. Încă nu pot să urc pe munte. Nu ar fi deloc ok să fac asta acum. Și în același timp nu-mi pot lua mintea de la munte. Și deși ar trebui să mă concentrez pe alte lucruri, sunt blocat cu totul acolo. Și mă bântuie în fiecare zi câte-un gând nebun de bătut cărările.
Treaba de mai sus are legătură cu filmulețul de pe ted.com de care pomeneam la început. Și pe care îl recomand a fi digerat – e aici, poate îl știți deja, dar oricum merită și revăzut. Acolo e vorba de ce se întâmplă, cum și unde în creier în momentul în care iubești. Acea iubire – între două persoane – cu “până când moartea…”. Iar eu, în cele de mai sus, m-am jucat în cuvinte legat de un morman de pietre – pârâta stâncă în această speță prezentată – într-o relație de “până când fractura… nu mai dă dureri de cap”. N-am găsit altă rimă. În prezentarea de pe ted sunt detalii tehnice de la “baza reptiliană a creierului” unde se întâmplă lucruri, la dopamină.
Și e funny cum o fractură devine un stimul, devine dintr-o dată un proces întreg de auto… – digerare, măcinare, distrugere, reinterpretare, reciclare, reașezare, reevaluare, reînvățare, reconfigurare, and so on. Și odată stârnit nu te poți opri, şi ne te poți opune. Pentru că te macină să afli ce se întâmplă dincolo de rațional și emoțional. Ce se întâmplă chimic în creier. De ce devii dependent de ceea ce iubești. Și ce zone sunt influențate. Ce legătură e cu motivația, concentrarea, dorința, cu riscul, cu pofta. Pentru că e o schimbare de perspectivă.
Râdem, glumim, mergem mai departe
Râdem, glumim, dar nu părăsim subiectul și ne documentăm mai departe. Stimulul care m-a făcut să fiu atent și să rumeg mai mult filmulețul de pe Ted.com a fost faptul că s-a pornit de la un studiu. Așa e mintea mea, mai înclinată către cele cercetate, măsurate. Mai palpabile, mai aproape de un “doubting Thomas” ca mine, care nu crede până nu filtrează. Și am stat și am mai căutat subiectul dezvoltat și în alte surse. Și, da, mi-am cam prins urechile în termeni. Și în lucruri noi. Și da, m-a prins subiectul încrengăturilor ăstora din creier. Încă mai caut și mai sap. De ce?!? Pentru că citesc cu alți ochi și ascult cu alte urechi. Pentru că înțeleg altfel. Pentru că nu tot ce-i motivațional se mănâncă :)). Pentru că apa-i apă, nu lacrimă de panda răpus de corn de unicorn. Pentru că nu-mi ajunge doar să văd cifrele dintr-un grafic, vreau să înțeleg și reacțiile din spate care au generat acele date. Pentru că privesc lucrurile altfel.
Râdem, glumim… dar nu părăsim incinta. Nasol moment chestia asta – să nu te poți deplasa. Însă am luat ruptura asta de la picior ca pe un stimul. Nu că n-aş fi ştiut că iubesc muntele. Însă era ca un “dat firesc, intrat într-un normal”. Și mai degrabă nu mai ştiam să îmi pun problema de ce şi cât de mult. Şi nu ştiam cât de adânc în creier s-a dezvoltat şi cum și de ce. Şi ce alte lucruri afectează şi cum şi de ce. Muntele nu pleacă nicăieri. Iar piciorul va fi bine. Mă voi întoarce iar la munte. Unele iubiri nu se vor chimic fracturate, rupte, părăsite, uitate.
Râdem, glumim dar din când în gând sunt binevenite pauzele în incintă, pauze în care să îți dai timp să privești mai atent ce iubești și cum, și cât. Desigur, nu recomand pauze cu fractură.
Pe stâncă, de foarte multe ori diferența dintre a cădea și a nu cădea o face neuronul, după cum am simțit pe propria-mi piele. Așa că trebuie și ăsta gâdilat nițel. La stâncă. Și nu numai. Trust and deal with your own madness, keep calm & keep climbing.
Sună bine, nu? Da’ cum?!? Că neuronu’ face după cum îl taie pe el sinapsa.
Mda, știu, nu-i chiar cu termeni din cărți de bucate encefale sau motivaționale, așa că luați de cetiți printre rânduri și pe sărite dacă termenii vă zgârie retina.
Deci, cum? Cu grijă și atenție.
Am găsit tricoul cu Think Pink.
Nu cu detergent. L-am găsit ascuns într-un colț de neuron, adică am avut cândva un tricou pe care-l tot purtam până când, săracul de el, nu mai reușea să acopere niște… depozite de hamei. Anyway, tricoul nu era roz.
Era doar fain.
Acum sigur, Think Pink e marcă înregistrată. La ei pe site, scrie cam așa: „Great way of climbing, Think Pink was born in Yosemite National Park to relax your mind and understand nature”.
Întru cele ale neuronului, eu aș zice: “to relax your mind and understand your nature”. Cu de toate. Mai ales cu acele gânduri și vorbe negative. Și astea-s bune la ceva. La conștientizat și transformat. În gânduri și vorbe pozitive. Să fie bine ca să nu fie rău. Observat, conștientizat și transformat. Și pentru sedimentare și transformare, e loc de grăit în mod repetat în gând. Se poate și cu voce tare dacă te ține – cu un soi de „I feel pretty“ din Anger Management. E un fel de cale de la stări negative, la stări pozitive.
Nu zău?!? Pe bune?!? Știi ceva, stânca e udă! Și cam cum vrei să o usuc din vorbe cu gândul?!? Nu, chiar dacă gândesc opusul, asta nu schimbă realitatea fizică, stânca nu se usucă, tot udă rămâne. Doar că pune în mișcare ceva rotițe la atitudine. Un soi de deblocare. Și în loc să rămân cantonat în nu, nu se poate că stânca-i udă, mă urnesc ușor în a încerca, în a găsi soluții, în a face. Sigur, nu-i de dorit și nu-i indicat să te dai pe stâncă udă, dar nici nu-i de dorit sau indicat să rămâi blocat mental în traseu dacă te-a prins ploaia. Deci stânca e uscată. Am zis!
Sau altfel… Privesc către continuarea traseului. Gândesc nasol – Nu pot să trec de pasajul ăsta, e greu. Și dintr-o dată, ghici ce?!? Rock’n roll and Elvis feet / tremurat de gladiole, se umflă mâna și gata. Că așa am trimis negativ niscaiva stimuli către mușchi.
Așadar și prin urmare, pe cât posibil, făr’ de stres, de griji, de gânduri negative.
Take a walk on the other side.
Aia de nu se vede cu ochiul. Da’ pot trimite neuronul la plimbare pe tărâmul imaginației să facă research. Pozitiv, desigur. La lucru cu el, nu la întins nervii! Să facă bine să imagineze un blueprint pozitiv al traseului, al mișcărilor, al depășirii limitelor, al reușitei acelui pasaj care tot nu ieșea. Până la urmă, un blueprint al bucuriei de a urca.
Da’ nu aiurea. Domol, mai cu măsură. Păstrând trei puncte de spijin în stâncă. Cu capu’n nori dar cu picioarele pe pământ, cum se zice. Că prea mult nu-i bine. Imaginația pozitivă ajută la relaxare, la detensionare, la depășirea barierelor, la găsirea de soluții, la clădirea unei stări de bine, de încredere. În doze mari însă, duce la un soi de autopăcălire. Și cum mai cad și pietre, nu-i deloc ok să ne furăm singuri casca de pe cap.
Imaginația e faină și de asta, din când în gând, trimit neuronul la plimbare, cu muzichia aferentă momentului. Give me fuel, give me fire… așa, ca să intrăm în ritm. La stâncă muzica te poartă, de la metallica, rammstein sau gogol bodello la piazzolla – mă rog, după preferințe. Și muzica ajută imaginația – desigur, dacă nu-i de la vecinii cu grătarul în portbagaj de Logan – aici imaginația zboară către drujbe și alte cele. Și nici alte siropoșenii de tăiat venele nu ajută.
Hai că se poate!
Încrederea în sine lasă pe tușă blocajul neuronului. Și te poartă în traseu. Și asta se construiește. Do it! Cu pași mici, cuantificabili. Fiecare rezultat împlinit te ține pe drum către obiectivul propus. Care ești programator și te-ai intersectat cu „Agile“ înțelegi mai repede ce și cum, care nu – google search.
Observăm, conștientizăm, transformăm, pozitivăm, imaginăm. Make a plan & do what you have to do. Cu pași mici. Din greșeală în greșeală spre victoria finală. Prin cuvinte cuvântate, gânduri gândite și fapte înfăptuite.
E un alt fel de a vedea ce se întâmplă la stâncă cu neuronul, cum să-l controlez și cum să-l ghidez. Kind of positive mental control prin încredere în sine, prin gândire pozitivă, prin imaginație. Doar zic. Poate ajută și altor neuroni.
Cam gata deocamdat’ cu gâdilatul neuronului. Hai că se poate.
Las aici un clip motivațional:
Așa, deci care-i faza cu cățăratul pe stâncă?
Nici una. Sau mai multe. Fiecare are motivele lui și fiecare descoperă și se descoperă prin activitățile pe care le face. Fie că e vorba de pescuit, înot, gătit, fotbal, shopping compulsiv, alcoolizări, muzică, carting, offroad, citit, timbre, gadget-uri, mașini, fotografie… you name it. Fiecare cu pasiunile lui. La mine s-a întâmplat să fie mersul pe munte. Și parte din mersul pe munte e și cățăratul.
Keep calm & you will find a way
Aparent e un sport. Spun aparent pentru că am văzut în treaba asta ceva mai mult decât exercițiu fizic. Și nu mă refer aici la echipament sau la tehnică. Mă refer la lucrurile alea aparent mărunte pe care le descoperi treptat la tine și care te modelează ușor, ușor. Lucruri care, într-un mod expeditiv și poate superficial la prima vedere, ar fi așa, înșirate după cum urmează:
- Keep calm & keep climbing. Cu frică și fără frică. Într-un soi ciudat de echilibru. Dacă îți e frică nu te mai poți concentra pe traseu și cazi. Dacă nu îți e frică, devii prea relaxat, nu mai ești atent și cazi. Well… you just have to trust and deal with your own madness 😀
- “Don’t let go.” Sau “let it go“. Important nu e doar să ajungi sus. Important e să te întorci. Întreg. Au fost trasee pe care le-am făcut și trasee pe care le-am început și din care m-am întors fără să le termin. Pentru că fie începea ploaia, fie eram prea obosit și făceam greșeli, fie că, fie că… cel mai important „fie că…“ era de fapt acela că vreau să trăiesc. Asta-i din seria “let it go“ Ca să pot veni și altădată și să mai încerc. Dar sunt și momente de don’t let go. Momente în care tre’ să ții degetele încleștate pe o bucățică de piatră, să nu-i dai drumul chiar dacă tot corpul stă atârnat acolo, doar în vârful degetelor. Și asta pentru că de cele mai multe ori creierul e cel care spune să renunți înainte ca degetele să cedeze și să scape priza. Just don’t let go, lasă nițel deoparte neuronul care-ți blochează soluțiile, vezi până unde poate duce corpul tău. Așa o să știi mai bine când să te încrezi în ce poți fizic și când nu. Și ăsta-i tot un soi ciudat de echilibru – “Don’t let go.” Sau “let it go“. (ar mai fi și “how to let go“ – aici e o altă discuție legată de antrenament, de făcut exerciții de căderi controlate, de cum să nu-ți blochezi degetele în fisuri și să rămâi fără… and so on)
- Keep calm & make your plan before… De la încălzire, la verificat fiecare bucățică de echipament, fiecare nod, fiecare centimentru de coardă… la urmărit traseul de jos înainte să începi să cațeri. Și planul e la fel de important pentru că de multe ori vezi mai bine de jos linia traseului decât atunci când ești pe stâncă. Și asta ajută la a repera unde sunt asigurările, cum merge traseul ca să știi cum să pui buclele, la a găsi mai ușor punctele în care să te odihnești… Da, sunt și momente în care tre’ să acționezi rapid, fără să eziți, cu încredere și cu determinare. Dar și aici e tot un echilibru dat în timp de momentele de pregătire repetate de fiecare dată înainte. Și care devin un soi de reflex, un soi de parte din tine, un soi de experiență care te ajută atunci când ai nevoie să iei decizii importante, rapid, pe moment.
- Keep calm și sfânta treime. De exemplu – trei puncte de sprijin pe stâncă – un soi de combinații de două mâini și două picioare, luate câte trei :D… Sau trei puncte de asigurare sunt tot timpul mai bune decât două sau unul. Sau verificat de trei ori echipamentul sau verificat de trei ori bucățica de piatră de care vrei să te agăți – se desprinde, nu se desprinde?!?; sau verificat de trei ori pitoanele / spiturile sau, sau… Și dacă unora le dă echilibru mental pe stâncă o rugăciune spusă înainte, eu prefer altă sfântă treime – cea a verificatului și re-re-reverificatului. Sunt mult mai calm și mai liniștit și mai concentrat pe mișcările pe care le am de făcut pe stâncă dacă știu că am verificat temeinic fiecare spit / piton / asigurare de sub mine.
- Keep calm și șezi blând. Adică ia de te odihnește în traseu acolo unde îți permite locul. De fiecare dată când îți permite locul. Și nu sta prea mult în locuri în care nu te poți odihni, în locuri în care stai încordat. Se termină gazul, picioarele încep să tremure, degetele scapă… nu ezita, mergi mai departe repede până la primul loc unde te poți odihni, lasă-te în coardă sau întoarce-te la ultimul punct de odihnă. Sunt trasee scurte sau trasee cu multe lungimi de coardă. E la fel. Echilibrul între efort și odihnă face bine ☺
- Keep calm și dă din picioare. Nu mergi în mâini, așa că de ce să te folosești doar de mâini când faci un traseu?!? Asta-i legat de tehnică, așa-i, dar e legat și de neuronul care te blochează doar în mâini și te face să uiți că ai picioare. Așa crede el, neuronul, că doar mâinile sunt pentru cățărare, că ai dejte lungi cu care să te agăți, da’ la picioare?!?… well, cu picioarele te sprijini, te împingi. Și, ghici ce?!?… sunt mult mai puternice decât mâinile. Sau, în hornuri, poți să te sprijini cu spatele în timp ce impingi opus cu picioarele… ca să ai timp de odihnă pentru mâini. Tot un soi de echilibru… în mișcări și aici. Doar trebuie căutat acest echilibru și deblocat de sub “ce zice neuronul“.
- Keep calm & trust your partner. Nu că ar fi ultimul lucru, da’ aici e vorba și de celălalt, nu doar de tine. Și da, și aici… echilibru cât încape. De la încredere la comunicare eficientă…
Și ar mai fi, multe. Astea așa s-au echilibrat ele într-o listă.
Niște imagini din galaxia lu’ S5 dintr-o zonă frumoasă și liniștită.
Liniștită şi pentru că nu ai semnal la telefon, altminteri, după ploile abundente, Cerna nu era chiar liniștită. Acestea fiind condițiile, am folosit și telefonul ca să trag niște cadre – cele din galerie și din ultimele două posturi.
Pe scurt, foarte pe scurt, despre camera lui S5 – f2,2, distanță focală 4,8 mm (aka 31 mm in 35 mm film) – exif dixit, HDR photo și-a făcut treaba bine prin cheile Corcoaiei și faptul că rezistă la apă mi-a fost de folos prin ploaie. O părere profană și personală despre cei 16 megapixeli și 5312 x 2988 px – dau foarte bine înghesuiți pe display-ul telefonului sau într-un resize pentru o poză pentru blog, dar la 100% pe un monitor – puteți vedea ce și cum în ultima poză din galerie. Nu sunt cârcotaș, din contra, condițiile erau în mare parte cam aşa: cer înnorat, ploaie, o lumină plată, cețoasă – condiții în care am fost foarte mulțumit de ce face S5-ul. Iar de cei 5312 x 2988 – chiar nu am nevoie. Resize-ul şi crop-ul îl fac direct din telefon, la fel şi prelucrarile. Am tot ce-mi trebuie în telefon ca să postez pe blog, pe instagram sau pe facebook… mai puţin semnal. Cum era aia cu “acum ai acoperire 4G în toată ţara” – cum zice reclama?!? Noi să fim sănătoşi şi la vară cald!
Am deschis pozele frumos şi clasic pe laptop, m-am uitat la ele altfel decât pe ecranul telefonului şi sunt mulţumit de rezultat, chiar dacă s5-ul câteodată nu focusează chiar atât de bine şi rapid pe cât e lăudat.
Anyway, nu am renunţat şi nici nu o să renunţ la dslr, mă mai tentează şi un compact rezistent sub apă, asta pentru că, pentru scopuri diferite folosesc jucăriile aferente. Dacă vreţi mai multe păreri/informaţii despre samsung galaxy s5 găsiţi aici, aici, sau aici. Eu l-am cumparat de la emag – îl aveau şi în showroom, aşa că puteţi să îl butonaţi.
Semnul e pus la intrarea pe traseul către cheile Ţăsnei. Dacă vii dinspre Baia de Aramă, ca să plăteşti taxa de vizitare, tre’ să mai pierzi o oră, să te duci până în Băile Herculane, pe strada Castanilor 21. Şi, pentru că vrei să plăteşti, te duci. Dar acolo e închis, e 1 mai. Că doar e normal și firesc.
În poiana de la Dumbravă e plin de corturi. Mă întreb câți au plătit taxă de vizitare. Retoric, desigur. De asta traseele sunt la fel de bine îngrijite ca indicatoarele din prima poza. Oare sâmbătă sau duminică e deschis pe Castanilor 21?
Pentru că e normal, firesc, civilizat.
Ar fi trebuit să lege Băile Herculane de Petroşani. Pentru turişti ar fi fost o punte între Cazanele Dunării, Băile Herculane, Valea Cernei – Retezat. Pentru localnici o cale către o viaţă mai bună – odată cu dezvoltarea turismului în zonă, ar fi apărut noi locuri de muncă, ar fi avut acces mai uşor la… un strop de normalitate. Din articolele găsite în urma search-urilor pe google am aflat că lucrările au stagnat din lipsa de fonduri, din lipsa de continuitate a proiectelor (boala grea, asta, la români), din motive politice, din cauza protestelor ONG-iştilor care se temeau că, odată terminat drumul va fi mult mai uşor să fie tăiată pădurea…Realitatea e că pădurea este tăiată fără nici o problemă, chiar şi fără drumul ăsta terminat – de 4-5 ori pe zi trec camioane încărcate cu lemne (indiferent că era 1 mai!!!, sâmbătă sau duminică). Mi-a atras atenţia ironia din numărul de înmatriculare al camioanelor “FAG” şi “SUCCES”-ul branduit pe camioane. Firma aparţine unui puternic om de afaceri din Gorj. Nu zic că ar tăia ilegal, n-am de unde să știu, zic doar că pădurea este tăiată cu succes într-o zonă care poartă titlul de parc naţional – ce-o mai fi însemnând şi asta… Sunt curios dacă ONG-urile care au protestat împotriva construirii drumului zic ceva despre aceste tăieri. Eu n-am găsit nimic.
Realitatea e că unii profită, în timp ce localnicii (atenție – pădurea e a lor, teoretic – practic nu a fost încă retrocedată şi mă întreb dacă o să mai ia înapoi ceva) rămân izolați din cauza unui drum distrus zilnic de camioanele încărcate cu lemne. Realitatea e că turiştii rar se încumetă prin zonă dacă nu au un 4×4 în dotare – cei care merg cu o maşină normală tre’ să meargă ca melcu’ (eu am făcut 12,5 km în aproximativ 1:30 minute – de la intersecţia către Baia de Aramă până în Cerna Sat).
Realitatea e că pe toată Valea Cernei nu e semnal la mobil. În nici o reţea. În caz de urgenţă, fie pentru localnici, fie pentru turişti… vă imaginaţi continuarea.Un drum nu distruge flora şi fauna. Oamenii fac asta. Iar ONG-urile pot face proiecte pentru programe de mediu sau pentru programe sociale care să fie de folos locuitorilor din zonă, nu doar să protesteze şi să lase izolate comunităţi.
Ar putea fi, de exemplu, un drum cu taxă care traversează un parc naţional. Vrei să treci şi să vizitezi – plăteşti, altfel ocoleşti. Două – trei ghişee unde să taxezi turistul şi să poţi monitoriza camioanele cu lemne (ca să nu mai ai de ce protesta că dispare pădurea). Banii obţinuţi din taxare şi din alte proiecte europene se pot folosi la ecologizare, la amenajarea traseelor turistice, la plata unor rangeri care să patruleze zona, să împartă amenzi turistului necivilizat; banii se pot folosi la susţinerea comunităţii locale.
DN 66A, denumit şi drumul lui Basescu… ironic asta, într-un judeţ roşu – locul de baştină al premierului.
Păcat, zona e faină, aşa că “Succesuri”, dacă vă încumetaţi să vizitaţi…
Later edit: Mai avem o şansă, ne salvează o altă industrie.
Later edit 2 – si niste comentarii de pe facebook aici.
Ciucas, on the run. Cheia, Podul Berii, Valea Berii, Cabana Ciucas, Saua Tigailor, Varful Ciucas si iar la cabana Ciucas.
un fel de short preview… dintr-o scurta alergatura prin Ciucas.
doi cai frumosi.