Pe stâncă, de foarte multe ori diferența dintre a cădea și a nu cădea o face neuronul, după cum am simțit pe propria-mi piele. Așa că trebuie și ăsta gâdilat nițel. La stâncă. Și nu numai. Trust and deal with your own madness, keep calm & keep climbing.
Sună bine, nu? Da’ cum?!? Că neuronu’ face după cum îl taie pe el sinapsa.
Mda, știu, nu-i chiar cu termeni din cărți de bucate encefale sau motivaționale, așa că luați de cetiți printre rânduri și pe sărite dacă termenii vă zgârie retina.
Deci, cum? Cu grijă și atenție.
Am găsit tricoul cu Think Pink.
Nu cu detergent. L-am găsit ascuns într-un colț de neuron, adică am avut cândva un tricou pe care-l tot purtam până când, săracul de el, nu mai reușea să acopere niște… depozite de hamei. Anyway, tricoul nu era roz.
Era doar fain.
Acum sigur, Think Pink e marcă înregistrată. La ei pe site, scrie cam așa: „Great way of climbing, Think Pink was born in Yosemite National Park to relax your mind and understand nature”.
Întru cele ale neuronului, eu aș zice: “to relax your mind and understand your nature”. Cu de toate. Mai ales cu acele gânduri și vorbe negative. Și astea-s bune la ceva. La conștientizat și transformat. În gânduri și vorbe pozitive. Să fie bine ca să nu fie rău. Observat, conștientizat și transformat. Și pentru sedimentare și transformare, e loc de grăit în mod repetat în gând. Se poate și cu voce tare dacă te ține – cu un soi de „I feel pretty“ din Anger Management. E un fel de cale de la stări negative, la stări pozitive.
Nu zău?!? Pe bune?!? Știi ceva, stânca e udă! Și cam cum vrei să o usuc din vorbe cu gândul?!? Nu, chiar dacă gândesc opusul, asta nu schimbă realitatea fizică, stânca nu se usucă, tot udă rămâne. Doar că pune în mișcare ceva rotițe la atitudine. Un soi de deblocare. Și în loc să rămân cantonat în nu, nu se poate că stânca-i udă, mă urnesc ușor în a încerca, în a găsi soluții, în a face. Sigur, nu-i de dorit și nu-i indicat să te dai pe stâncă udă, dar nici nu-i de dorit sau indicat să rămâi blocat mental în traseu dacă te-a prins ploaia. Deci stânca e uscată. Am zis!
Sau altfel… Privesc către continuarea traseului. Gândesc nasol – Nu pot să trec de pasajul ăsta, e greu. Și dintr-o dată, ghici ce?!? Rock’n roll and Elvis feet / tremurat de gladiole, se umflă mâna și gata. Că așa am trimis negativ niscaiva stimuli către mușchi.
Așadar și prin urmare, pe cât posibil, făr’ de stres, de griji, de gânduri negative.
Take a walk on the other side.
Aia de nu se vede cu ochiul. Da’ pot trimite neuronul la plimbare pe tărâmul imaginației să facă research. Pozitiv, desigur. La lucru cu el, nu la întins nervii! Să facă bine să imagineze un blueprint pozitiv al traseului, al mișcărilor, al depășirii limitelor, al reușitei acelui pasaj care tot nu ieșea. Până la urmă, un blueprint al bucuriei de a urca.
Da’ nu aiurea. Domol, mai cu măsură. Păstrând trei puncte de spijin în stâncă. Cu capu’n nori dar cu picioarele pe pământ, cum se zice. Că prea mult nu-i bine. Imaginația pozitivă ajută la relaxare, la detensionare, la depășirea barierelor, la găsirea de soluții, la clădirea unei stări de bine, de încredere. În doze mari însă, duce la un soi de autopăcălire. Și cum mai cad și pietre, nu-i deloc ok să ne furăm singuri casca de pe cap.
Imaginația e faină și de asta, din când în gând, trimit neuronul la plimbare, cu muzichia aferentă momentului. Give me fuel, give me fire… așa, ca să intrăm în ritm. La stâncă muzica te poartă, de la metallica, rammstein sau gogol bodello la piazzolla – mă rog, după preferințe. Și muzica ajută imaginația – desigur, dacă nu-i de la vecinii cu grătarul în portbagaj de Logan – aici imaginația zboară către drujbe și alte cele. Și nici alte siropoșenii de tăiat venele nu ajută.
Hai că se poate!
Încrederea în sine lasă pe tușă blocajul neuronului. Și te poartă în traseu. Și asta se construiește. Do it! Cu pași mici, cuantificabili. Fiecare rezultat împlinit te ține pe drum către obiectivul propus. Care ești programator și te-ai intersectat cu „Agile“ înțelegi mai repede ce și cum, care nu – google search.
Observăm, conștientizăm, transformăm, pozitivăm, imaginăm. Make a plan & do what you have to do. Cu pași mici. Din greșeală în greșeală spre victoria finală. Prin cuvinte cuvântate, gânduri gândite și fapte înfăptuite.
E un alt fel de a vedea ce se întâmplă la stâncă cu neuronul, cum să-l controlez și cum să-l ghidez. Kind of positive mental control prin încredere în sine, prin gândire pozitivă, prin imaginație. Doar zic. Poate ajută și altor neuroni.
Cam gata deocamdat’ cu gâdilatul neuronului. Hai că se poate.
Las aici un clip motivațional:
Așa, deci care-i faza cu cățăratul pe stâncă?
Nici una. Sau mai multe. Fiecare are motivele lui și fiecare descoperă și se descoperă prin activitățile pe care le face. Fie că e vorba de pescuit, înot, gătit, fotbal, shopping compulsiv, alcoolizări, muzică, carting, offroad, citit, timbre, gadget-uri, mașini, fotografie… you name it. Fiecare cu pasiunile lui. La mine s-a întâmplat să fie mersul pe munte. Și parte din mersul pe munte e și cățăratul.
Keep calm & you will find a way
Aparent e un sport. Spun aparent pentru că am văzut în treaba asta ceva mai mult decât exercițiu fizic. Și nu mă refer aici la echipament sau la tehnică. Mă refer la lucrurile alea aparent mărunte pe care le descoperi treptat la tine și care te modelează ușor, ușor. Lucruri care, într-un mod expeditiv și poate superficial la prima vedere, ar fi așa, înșirate după cum urmează:
- Keep calm & keep climbing. Cu frică și fără frică. Într-un soi ciudat de echilibru. Dacă îți e frică nu te mai poți concentra pe traseu și cazi. Dacă nu îți e frică, devii prea relaxat, nu mai ești atent și cazi. Well… you just have to trust and deal with your own madness 😀
- “Don’t let go.” Sau “let it go“. Important nu e doar să ajungi sus. Important e să te întorci. Întreg. Au fost trasee pe care le-am făcut și trasee pe care le-am început și din care m-am întors fără să le termin. Pentru că fie începea ploaia, fie eram prea obosit și făceam greșeli, fie că, fie că… cel mai important „fie că…“ era de fapt acela că vreau să trăiesc. Asta-i din seria “let it go“ Ca să pot veni și altădată și să mai încerc. Dar sunt și momente de don’t let go. Momente în care tre’ să ții degetele încleștate pe o bucățică de piatră, să nu-i dai drumul chiar dacă tot corpul stă atârnat acolo, doar în vârful degetelor. Și asta pentru că de cele mai multe ori creierul e cel care spune să renunți înainte ca degetele să cedeze și să scape priza. Just don’t let go, lasă nițel deoparte neuronul care-ți blochează soluțiile, vezi până unde poate duce corpul tău. Așa o să știi mai bine când să te încrezi în ce poți fizic și când nu. Și ăsta-i tot un soi ciudat de echilibru – “Don’t let go.” Sau “let it go“. (ar mai fi și “how to let go“ – aici e o altă discuție legată de antrenament, de făcut exerciții de căderi controlate, de cum să nu-ți blochezi degetele în fisuri și să rămâi fără… and so on)
- Keep calm & make your plan before… De la încălzire, la verificat fiecare bucățică de echipament, fiecare nod, fiecare centimentru de coardă… la urmărit traseul de jos înainte să începi să cațeri. Și planul e la fel de important pentru că de multe ori vezi mai bine de jos linia traseului decât atunci când ești pe stâncă. Și asta ajută la a repera unde sunt asigurările, cum merge traseul ca să știi cum să pui buclele, la a găsi mai ușor punctele în care să te odihnești… Da, sunt și momente în care tre’ să acționezi rapid, fără să eziți, cu încredere și cu determinare. Dar și aici e tot un echilibru dat în timp de momentele de pregătire repetate de fiecare dată înainte. Și care devin un soi de reflex, un soi de parte din tine, un soi de experiență care te ajută atunci când ai nevoie să iei decizii importante, rapid, pe moment.
- Keep calm și sfânta treime. De exemplu – trei puncte de sprijin pe stâncă – un soi de combinații de două mâini și două picioare, luate câte trei :D… Sau trei puncte de asigurare sunt tot timpul mai bune decât două sau unul. Sau verificat de trei ori echipamentul sau verificat de trei ori bucățica de piatră de care vrei să te agăți – se desprinde, nu se desprinde?!?; sau verificat de trei ori pitoanele / spiturile sau, sau… Și dacă unora le dă echilibru mental pe stâncă o rugăciune spusă înainte, eu prefer altă sfântă treime – cea a verificatului și re-re-reverificatului. Sunt mult mai calm și mai liniștit și mai concentrat pe mișcările pe care le am de făcut pe stâncă dacă știu că am verificat temeinic fiecare spit / piton / asigurare de sub mine.
- Keep calm și șezi blând. Adică ia de te odihnește în traseu acolo unde îți permite locul. De fiecare dată când îți permite locul. Și nu sta prea mult în locuri în care nu te poți odihni, în locuri în care stai încordat. Se termină gazul, picioarele încep să tremure, degetele scapă… nu ezita, mergi mai departe repede până la primul loc unde te poți odihni, lasă-te în coardă sau întoarce-te la ultimul punct de odihnă. Sunt trasee scurte sau trasee cu multe lungimi de coardă. E la fel. Echilibrul între efort și odihnă face bine ☺
- Keep calm și dă din picioare. Nu mergi în mâini, așa că de ce să te folosești doar de mâini când faci un traseu?!? Asta-i legat de tehnică, așa-i, dar e legat și de neuronul care te blochează doar în mâini și te face să uiți că ai picioare. Așa crede el, neuronul, că doar mâinile sunt pentru cățărare, că ai dejte lungi cu care să te agăți, da’ la picioare?!?… well, cu picioarele te sprijini, te împingi. Și, ghici ce?!?… sunt mult mai puternice decât mâinile. Sau, în hornuri, poți să te sprijini cu spatele în timp ce impingi opus cu picioarele… ca să ai timp de odihnă pentru mâini. Tot un soi de echilibru… în mișcări și aici. Doar trebuie căutat acest echilibru și deblocat de sub “ce zice neuronul“.
- Keep calm & trust your partner. Nu că ar fi ultimul lucru, da’ aici e vorba și de celălalt, nu doar de tine. Și da, și aici… echilibru cât încape. De la încredere la comunicare eficientă…
Și ar mai fi, multe. Astea așa s-au echilibrat ele într-o listă.
